Cinci minute. Cam cât valorează?

Pentru unii, cinci minute pot face diferența dintre… ceva şi altceva. Eu, of course, nu fac excepție. Uite, de exemplu, dimineața am nevoie de cel puțin o oră ca să-mi beau cafeaua.  Nu o oră fără cinci minute, nici o oră și 5 minute. Asta înseamnă, pentru mine, un început perfect de zi, o oră de linişte, cafea şi facebook. O oră. Eu şi cafeaua mea fără zahăr, cu un pic de lapte. Bine, după ora asta de care vă zic intru în priză: trecut pe la baie, îmbrăcat, încălțat, machiat şi plecat repede, că întârzii la muncă. Mnah, cel puțin aşa erau diminețile mele până acum puțin timp, când am zis io c-ar cam fi cazul să mă mărit.
Dintr-o dată, diminețile mi s-au schimbat radical. Alarma sună, eu mă întind doar ca să mă cuibăresc mai bine în brațele lui. Mai sună o alarmă, sunt la capitolul pupat şi alte de-alea ce țin de luna de miere. La a treia alarmă, exact când să depăşim faza cu pupatul… sună a treia alarmă. Mi-aduc aminte de cafea, de îmbrăcat şi toate chestiile pe care vi le spuneam mai înainte, cele de făcut dimineața. Atunci rostesc primul „hai”.

-Hai, iubi, eu mă duc să fac cafeaua, vii?
Răspunde cu un mormăit. Evident, aş mormăi şi eu ceva şi chiar o fac, dar tot mă ridic din pat, mă duc glonț la bucătărie, pun de cafea, îmi aprind țigara (evident, obicei prost, da’ i-al meu) şi-l aştept pe Somnorilă. Nu, nu mă enervez când întârzie, ştiu că-i obosit (şi ştiu şi de ce, sîc!). Dacă n-apare, încep să-mi beau cafeaua. Dac-apare (şi apare, ştiu că n-ar rata cafeaua), mai urmeazã o serie de morning kisses, te-iubesc-uri (ştiți şi voi, chestiile alea care dispar după trei-patru luni de căsnicie şi-s înlocuite… niciodată, deci profităm acum), savurarea cafelei şi… panica! A mea, evident!
-E nouă! Hai, Edi!
Îl aud zicând că da, vine în cinci minute.
Trec pe la baie, fac ce-i de făcut, îmi pun pe mine o bluză (întotdeauna cea pe care o caut nu-i, aşa că a doua opțiune e întotdeauna bluza de damă care merge fix ca nuca-n perete cu pantalonii sau fusta care-s deja pe mine), şi-ncep operațiunea de mascare a urmelor nopții dormite în reprize (nu c-aş avea cearcãne, riduri sau alte de-astea, e doar un ritual :p). Apare şi iubi. Mă uit la ceas: 5 minute până la plecare şi iubi al meu se întinde încă, îmbrăcat doar în halat de baie.
-Edi, hai!
-Acum, puiu’! Şi se-ntinde iar. Şi eu simt cum mi se-ntind nervii. Îmi amintesc că-l iubesc, îl pup, îi mai şoptesc un „hai, întârziem” pe ton pisicesc. Mă uit la el c-o privire dulce, văd rujul meu pe buzele lui, îl mai pup odată (ca să mi-l iau înapoi, evident!), el îmi răspunde… ochii-mi cad din ochii lui pe ceas:
-Hai, Edi!
Începe să se-mbrace dezbrăcându-se. Fatală mişcare, aşa-mi vine să… . Ăh, pardon, am vrut să zic înceată mișcare! Nu că nu i-ar sta bine dezbrăcat, îi stă! Dar alea 5 minute s-au dus naibii de vreo 10!
-Hai, Edi!
-Da, puiu’! în cinci minute sunt gata! Mi-ai văzut cămaşa aia albastră cu dungi cumpărată de pe Answear?
-Da, am văzut-o, e în… (brusc îmi aduc aminte că-i necălcată de vreo douã săptămâni) hai, Edi, pune-ți altceva, întârziem!
– Mi-ai văzut pantofii negri?
Evident că-i văzusem! I-am văzut, doar veniseră în acelaşi colet cu o bluză de damă pentru mine . M-apuc sã-i caut sub mormanul de pantofi de damă (niciodată n-am suficienți, trendul se schimbă cât ai clipi). Nici urmă de pantofi pentru bărbați. Ceasul ticăie.
-Hai Edi, întârziem!
-Da puiu’!
Simt cum elasticul nervilor mei se întinde periculos de mult. La ce naiba îi trebuie cămaşa aia, tocmai aia și nu o bluză? Abia și-a cumpărat una Calvin Klein, dacă n-o poartă o iau eu, e din bumbac 100% și are manșetă la mâneci, n-o să bage nimeni de seamă că nu-i măsura mea.

Şi de ce pantofi şi nu bocanci, adidaşi, papuci? Nu cumva…? Nuuuu! Uite, tocmai s-a încălțat cu bocancii, dragul de el! L-aș pupa de drag ce-mi e dar asta ar însemna încă cinci minute întârziere. Şi-or să mai treacă încă 10 afurisite de minute, tocmai i-a sunat telefonul! A cam ezitat să răspundă, nu cumva… ? Nuuuuu, e şeful lui, zice că au o întâlnire de afaceri, deci… o să vrea să-şi schimbe bocancii cu pantofi, bluza cu cămaşă!
-Edi!
-Da, puiu’?!
-Hai naibii odată, trebuia să plecăm acum o jumătate de oră!
Mă priveşte uimit.
-Da, puiu’, trebuie doar să-mi schimb bluza, pantalonii şi pantofii. Durează cinci minute! Unde ziceai că mi-ai văzut cămaşa albastră?

Evident, scenariul se repetă cam… zilnic, cu mici variațiuni. Ultimele cinci minute, cele de dinaintea ieșirii din casă devin sferturi, jumătăți de oră. Luna de miere continuă însă. Îl iubesc cu tot cu întârzieri. Încerc să-mi țin graba în frâu şi să-mi înghit limba, tot pentru că îl iubesc. Mai mult decât aş fi crezut că o pot face. Și pentru că toate minutele de întârziere din lume nu valorează cât o secundă în bratele lui.

Articol scris pentru proba cu numărul 25 din competiția Superblog pentru sponsorul Answear, magazinul online de unde poți cumpăra îmbrăcăminte, încălțăminte și accesorii originale și în portofoliul căruia veți găsi peste 300 de branduri dintre cele mai cunoscute.

*Orice asemănare cu întâmplări şi personaje reale este absolut neîntâmplătoare.