Share & Play, play, joacă-te pentru tine sau pentru un Huawei

Dacă afurisita de ploaie s-ar fi oprit, am fi putut ieşi afară, la joacă. Andrei, piciul prietenilor mei, se plictisea teribil. Bine, nici eu nu eram într-o stare prea bună, deşi în calitate de gazdă ar fi trebuit să le ofer celor trei niscai distracție, moțăiam în fotoliu în fața cafelei deja răcite. Dana, mama lui Andrei şi soția celui mai bun prieten al meu, trebăluia prin bucãtărie.
-Mami, m-am plictisit, vreau o jucărie! Glasul plângăcios al copilului mi-a dat instantaneu senzația cã, în curând, voi avea parte de un concert cu plânset pe tonuri isterice.
-Uite, mă aud spunând, hai să ne jucăm cu… cu… . Îmi roteam disperat ochii prin cameră în cãutarea ceva-ului salvator. Chei, telefon, televizor, fotoliu, măsuță… . Măsuță!!! Cutiile de pe măsuță! Share & Play!

-Uite, Andrei, ne jucăm cu astea!
-Cutiile de la mâncare? O să mă murdăresc pe mânuțe şi mami mă va certa! Eu vreau o jucărie!
Da, clar, ne apropiem cu paşi repezi de o repriză de plâns. Aduceți-mi aminte să nu-mi doresc vreodată copii. Habar n-am să interacționez cu ei, nu mă pricep la jocuri, n-am nici cea mai mică idee despre cum să-i țin ocupați.
-Uite, le putem şterge un pic şi n-o să te murdăreşti. Avem… tu ştii să numeri?
-Normal că ştiu, răspunde aproape furios. Sunt… şase!
Ok… probabil le-a numărat câte două laolaltă. Cele 12 cutii de mâncare chinezească aproape că-mi păreau ofensate de numărătoare. Bonul fiscal se chircise pe-un colț al mesei, temător. Se şi vedea contestat, anulat şi țintuit în vreun raport de retur.
-Suntem doisprezece!  Vrei să te joci cu noi?
Glasul venise de niciunde. Andrei avea ochii mari, eu mă străduiam să par uimit.
-Cutiile astea vorbesc?
-Noi, cutiile, putem face orice! Putem vorbi, râde, ne putem juca şi putem deveni orice ne propunem.
Glasul era al lui Adrian, care se întorsese din oraş. Adrian este, evident, tatăl lui Andrei. Mereu l-am invidiat pentru darul lui de a-şi modela vocea. În copilărie îl strigam „pãpuşarul”, tocmai datorită rapidității cu care trecea de la un ton vocal la altul. Terminase şedința pentru care venise în Bucureşti. Şi tocmai îmi risipise mie groaza de iminența bocetelor lui Andrei.
-Nu cred că nişte cutii banane pot deveni orice! Sunt din carton! Copilul redevenise morocănos.
-Vrei să spui că suntem banale? De ce crezi asta? Pentru că am fost aduse la o comandă în grup şi am fost pline cu mâncare chinezească? Uite, noi, cutiile, te vom contrazice: pe noi scrie WU Xing şi de mult timp facem ca mâncarea să ajungă în siguranță la clienți. Nu orice fel de mâncare, ci una care poartă în ea toată istoria culinară a îndepărtatei Chine. Din noi poți construi orice!
Vocea calmă şi caldã captase toată atenția copilului.
-Pot să fac din voi un hotel pentru furnici?
A venit rândul meu să holbez ochii. Hotel? De furnici? Ok… . Dana apăruse şi ea. Aşezată lângă Andrei, îmi zâmbea complice.
-Desigur! Nu ți-am spus că noi putem deveni orice? Dar de ce hotel pentru furnici? Poti să ne spui?
-Pentru că azi plouă. Şi în căsuțele furnicilorlor intră apã. Şi… nu vreau ca ele să moară. Lasă, oricum, voi sunteți din carton… .
Dezamăgirea din glasul lui mi-a secat sufletul.
-Ce se întâmplă aici? Adrian intrase, şi cu o mină curioasă, îşi privea băiețelul.
-Cutiile astea spun că pot construi din ele un hotel pentru furnici. Nu se poate, nu-i aşa, tati?
-Fireşte cã se poate, cutiile nu mint niciodată! Hai să construim hotelul! Ne ajută mami, ne ajută şi Dan. Suntem patru, avem doisprezece cutii, lets’ play!

Ploaia se oprise. Trei adulți şi un copil aşezau pe solul umed un castel în miniatură.
-Tati, când punem apa în piscină? Poate furnicuțele vor să se relaxeze înainte să se retragã în camere!
-Acum o punem! Şi tot acum punem şi covoraşul de la intrare şi firmiturile în bucătărie, mă aud vorbind.
Râsul Danei şi zâmbetul lui Adrian, fericirea de pe chipul lui Andrei, mă făcuseră să redevin copil pentru câteva ore, cât durase joaca noastră. Cutiile încetaseră să vorbească. Erau acum frumos aşezate una peste alta, lipite. Fiecare îşi cãpătase rolul ei: dormitor, bucătărie, recepție, sală de joacă pentru copiii furnicuțelor etc. Noi, cei patru constructori, ne admiram acum opera arhitecturală, mulțumiți. Share & Play, aşa se numea hotelul. Aşa scria pe cutiile devenite acum aşezământul cu uşa larg deschisă, în aşteptarea furnicilor-oaspeți.

Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul 24 din competiția Superblog. Sponsorul, Wu Xing, Pune la bătaie pentru clienții săi un concurs cu premii tentante. Tot ce trebuie să faci este să comanzi în grup, online, telefonic sau prin aplicație, să vă alegeți una dintre provocări, să vă jucați construind din cutiile WU XING, să faceți poze construcției voastre și să vă înscrieți în concursul Share&Play. Nu e greu și nici imposibil să redeveniți copii, să vă folosiți imaginația, să vă jucați și să intrați în cursa pentru premiile săptămânale și mai apoi, pentru marele premiu, un Huawei P10Lite. Ai timp până pe 15 decembrie, când se încheie concursul. Hai, curaj, arată-ne copilul din tine și joacă-te cu noi! Succes!