Dacă m-ar întreba cineva câtă cafea am băut de-a lungul vieții, n-aş şti să răspund. Cert e că acum, după mulți ani, cafeaua îmi însoțeşte nu numai diminețile ci şi mai toate momentele cheie ale existenței mele. Beau cafea acasă, cafea la birou, cafea la diverse întâlniri, cafea când oboseala îmi dă târcoale. Nu-mi amintesc gustul primei cafele băute nici contextul în care am băut-o. Câteva dintre ele însă, mi-au rămas întipărite în amintiri.
Am ajuns la acea reuniune fără să-mi planific participarea. S-a întâmplat să fiu în zona în care avea loc şi, mânată de curiozitate, m-am hotărât să merg. Pe unii dintre invitați îi ştiam, majoritatea însă erau doar nişte nume cărora mintea mea le atribuise diverse fețe şi personalități. Şi dacă tot s-a ivit ocazia, mi-am zis că ar fi interesant să văd dacă imaginea pe care mi-o formasem despre ei este aproape de adevăr. Zis şi făcut. Ajutată de cei pe care-i cunoşteam deja i-am descoperit şi pe ceilalți: unul îngâmfat, alta exuberantă, una timidă… şi tot aşa. Spre finalul serii cei pe care-i ştiam doar după nume căpătaseră înfățişări, caractere, glasuri. Un aparat care funcționa cu monodoze de cafea ne-a adunat pe terasă. Atunci l-am observat. Nu, nu pe aparat. Aparat ca acela aveam şi la birou (mă rog, nu chiar la fel, cel de la birou nu funcționa cu monodoze, era alimentat cu cafea boabe dar am recunoscut aroma inconfundabilă). L-am observat pe el. Făcusem cunoştință ceva mai devreme dar abia acum îl vedeam cu adevărat. Nu ştiu dacă lumina difuzã de pe terasă, aburul aromat al cafelei sau felul în care vorbea m-au făcut să-mi îndrept atenția spre el. Ştiu doar cã, până târziu în noapte, am vorbit cu el vrute şi nevrute. S-a retras când petrecerea era încă în toi, invocând oboseala. Urma să ne revedem dimineațã, la o cafea, înainte de a pleca fiecare în direcții diferite.
Şi ne-am revăzut. Şi în acea dimineață, şi câteva luni mai târziu, la o altă reuniune. Păstrasem legătura în tot acest timp, purtând conversații lungi. Aveam pasiuni comune, gândeam cumva la fel, era uneori amuzant, uneori prea serios, alteori avea un soi de tandrețe în glas care-mi dădea impresia că, poate într-o altă viață, s-ar fi putut lega şi altceva între noi. Alungam repede gândul, nu, nu asta căutam, îmi era prieten, el avea deja pe cineva, eu ieşisem de curând dintr-o relație nefericită, îmi jurasem să nu mă mai leg la cap cu alta. Şi totuşi, cât a durat reuniunea am fost nedespărțiți. Părea că ne ştim de secole. Şi iarăşi cafea, o altă cafea cu aceeaşi aromă, dimineața, la despărțire. El a plecat primul. Am rămas în cafenea, privind spre ceaşca de pe masă şi cu un gol în stomac. Pierdusem ceva. Dar ce? El încă-mi era prieten. Ce pierdusem? Poate ocazia să-i spun că…. . Nu! N-aş fi fost în stare să-mi recunosc nici mie că eram îndrăgostită de el. Am mai rămas o vreme în cafenea, pierdutã în gânduri. Mi-aş fi dorit să mai rămână. Mi-aş fi dorit să-l chem înapoi. N-am făcut-o. Să-l chem să… ce? Suntem prieteni. Nu vom fi niciodată altceva. Aveam să-l mai revăd, oare? Golul din stomac mi-a rămas mult timp alături.
Altă cafea. Aceeaşi cafea, alt loc, după alte multe luni. În trecere prin oraşul lui, am îndrăznit să-l invit. A acceptat, eram prieteni, nu-i aşa? Asta fac prietenii, se întâlnesc ori de câte ori au ocazia. L-am revăzut. „Nu vreau să-ți fiu prietenă, vreau mai mult” asta îi spuneam în gând. Nu mă puteam gândi la altceva. M-am uitat mai mult în cafea decât în ochii lui. Nu-mi amintesc conversația, nu-mi amintesc decorul localului. Nici cum am îndrăznit să mă apropii de el şi să-l sărut. Îmi amintesc însã gustul cafelei şi buzele lui răspunzându-mi sărutului.
Cafeaua a rămas aceeaşi, amăruie şi aromată. Şi el, cel de care m-am îndrăgostit, e acelaşi. Diminețile însă, sunt altfel: eu şi el, două ceşti de cafea şi o singură încăpere. Ne vom căsători curând.
Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul 23 din competiția Superblog.
Wow! și atât… <3
Wow! Mulțumesc! ❤❤❤❤❤❤❤❤