Nici nu mai ştiu cum şi de ce am început să scriu, poate voiam să las undeva, printre rânduri, o parte din ce trăiam, simțeam, gândeam. Ce ştiu sigur este că, prin scris, m-am apropiat cumva de mine, am ajuns să mă înțeleg şi să-mi accept neputințele, angoasele, greşelile. Am început pe wordpress. Timid, cu greşeli gramaticale, typo, de exprimare, cu spațiere defectuoasă, tot ce vreți. Asta se întâmpla… acum mulți ani. Ani în care am mai învățat câte ceva despre scris, despre mine, despre lume, ani în care mi-am făcut o mulțime de prieteni virtuali, prieteni pe care, la un moment dat, mi-am făcut curajul să-i întâlnesc şi în lumea reală, la un pahar de rose. Şi, după ce i-am cunoscut, am fost recunoscătoare impulsului de a aşeza în paginile unui blog miile de cuvinte ce mi-au adus în preajmă oameni pe care, altfel, nu aş fi avut ocazia să-i cunosc. Unul dintre acei oameni pe care nu i-aş fi cunoscut este Radu, omul demisec, cu note florale de bujori, trandafiri şi frunze proaspete de busuioc, exact ca vinul rose din gama Sigillum Moldaviae de la Beciul Domnesc, pe care l-am savurat la prima noastră întâlnire.
De ce vin demisec?
Oamenii, ca şi vinurile, se nasc, trăiesc şi devin mai buni cu timpul, ca mai apoi să lase în urma lor un gust memorabil. Capătă savoare, tărie, împrumută din mediul înconjurător (recipientul în care este ținut vinul este, uneori, vital pentru păstrarea gustului, aşa cum oamenilor li se poate modifica personalitatea şi comportamentul în funcție de mediul în care conviețuiesc). Pe Radu l-am perceput în primă instanță ca fiind un om demisec: prietenos fără a apela la dulcegării, ferm în afirmații dar lăsând celuilalt dreptul la opinie, matur, liniştit. Exact ca rose-ul care ne-a acompaniat prima interacțiune, o gală a Superblog. Ştiam blogul lui Radu aşa că am acceptat paharul şi conversația pe o temă care ne pasiona pe amândoi: scrisul. Am descoperit că pot aprecia şi un altfel de vin (favoritul meu era, până în acel moment, Pinot Noir), dar şi că, mai retrasă din fire, mă pot simți în largul meu în mijlocul unor oameni pe care nu-i mai văzusem până atunci. Gustarile reci, preparatele din carne de porc şi pasăre, oameni interesanți, subiectele de conversație incitante, acea după-amiază senină de primăvară târzie, au dat startul unor prietenii la care țin şi astăzi. El, Radu, un om nu foarte înalt sau solid, asemenea unui recipient din sticlă de 750 ml, mi-a lăsat în memorie cantitatea de gust, miros şi culoare potrivite, exact criteriile de clasificare ale unui vin bun. Căci aşa era Radu, un vin bun, rose, demisec, care merita ținut la secțiunea prieteni nu doar în după-amiezile târzii de primăvară ci în orice anotimp.
De ce rose?
Acel moment a fost începutul prieteniei noastre, iar dacă prieteniile dintre oameni ar fi clasificate pe culori, cu siguranță a noastră era rose: Gala a ținut câteva ore, timp în care ne-am cunoscut, am conversat, am râs, am dansat, după care, evident, ne-am despărțit, lăsând în urmă amintiri şi urme de zâmbet. Exact aşa cum vinul rose îsi capătă culoarea specifică: strugurii sunt zdrobiți, lăsați între două şi douăzeci de ore, uneori mai mult (fiecare producător are propria rețetă, care depinde de soiul strugurilor din care este făcut şi de culoarea la care se doreşte a se ajunge), se separă de pielițe (care, de fapt, dau culoarea vinului). După care, timpul şi mediul îşi spun cuvântul.
Un rose demisec, un prieten de nădejde
Ne-am mai întâlnit în multe şi diverse ocazii după gala aceea şi, de fiecare dată, am plecat cu aceeaşi impresie: dacă lumea ar fi alcătuită doar din oameni rose, demiseci, cu note florale de trandafiri, bujori şi frunze proaspete de busuioc, aş fi foarte fericită. Pentru că de fiecare dată când l-am întâlnit pe Radu, m-am simțit sigură şi ne-singură. Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la el este cum să nu te dai bătut. Cum să lupți pentru tine şi pentru cei pe care-i iubeşti, pentru viață. Şi am mai învățat, tot de la el, că nuanța rose-ului dorit în viața ta se obține doar respectând timpul şi mediul înconjurător, fie că e vorba de oameni sau natură. Aşa cum face Beciul Domnesc, ca să obtină un rose demisec pentru gama Sigillum Moldaviae.
Am întâlnit de-a lungul timpului oameni ca vinul roşu, oameni-vin alb, oameni-spumant, oameni- dulci, oameni seci, dar preferații mei sunt oamenii-rose. Poate e culoarea, sau poate aroma, nu ştiu. Ce ştiu sigur e că Radu mi-a fost confident, prieten şi sprijin emoțional, şi-mi place să cred că şi eu i-am fost la fel. Şi mai ştiu că, dacă ne vom reîntâlni într-o altă viață, îl voi recunoaşte imediat: liniştit, demisec, rose, mereu dispus să asculte sau să ofere sfat şi ajutor.
A6cest articol a fost scris pentru proba cu numărul 3 din competiția Spring SuperBlog 2024.
*foto articol: Beciul Domnesc
** In memoria lui Radu Țuglea, omul care a scris pe blogul Dincolo de Nori.