E abia martie dar eu deja visez la concediul din vară. Bine, eu am început anul cu un concediu care numai concediu n-a fost, dar asta nu mă va face să stau în casă cele două săptămâni rămase din concediul de odihnă şi, credeți-mă, sunt hotărâtă să n-o mai dau în bară de data asta. Ştiu, s-ar putea să aveți nevoie de o traducere instant la ce zic eu acum, este? Trebuie să recunosc, nici eu nu (mă) înțeleg mereu, uneori coerența mea e egală cu… talentul de a-mi ruina singură concediile, de orice fel ar fi acestea. V-am făcut curioşi? Păi… hai să vă povestesc!
Cred că ați auzit de turism medical şi ştiți ce presupune. Ei, asta am făcut eu în cele două săptămâni de care vă spuneam, de la începutul anului. Aveam nevoie de un tratament medical nu tocmai conventional, aşa că, la îndemnul unor amici, am găsit o clinică medicală tocmai în… Bali. Dada, fix acolo. Clinică ai cărei medici erau toți vorbitori de engleză, cu dotări de inşpe stele, exact ce-mi trebuia mie pentru ce-aveam în cap. Dacă atunci când am aflat că zborul Otopeni-Denpasar va dura 32 de ore şi are două escale mi-a scăzut entuziasmul zdravăn, gândul că voi avea ocazia să colind un pic insula, să gust vestitele sate, tempe şi nasi goreng la ele acasă, ei, acest gând m-a târât spre aeroport pe mine şi valiza mea cumpărată special pentru această călătorie. Ce-aveam în ea?
Păi… în Bali, conform prognozelor, în ianuarie se desfăşoară un program temperaturistic de 28-30 de grade, dragii mei, aşa că eu eram chitită să mă plimb între restaurant, plajă şi clinică, cu trecere prin toate punctele atrăgătoare de turişti: muntele Batur, Ubud Palace, templul Tahan Lot şi alte câteva locuri trecute cu grijă pe listă, doar aveam două săptămâni, 14 zile întregi! Mă rog, vreo 10 dacă scădeam zborul, din care rămâneau 7 dacă scădeam şi trecerile pe la clinica medicală. Ei, nu-i rău, nu-i aşa, 7 zile în paradis! De capul meu. Fără stres, grija cuiva. De fapt fără nicio grijă, le-am lăsat pe toate la poarta de îmbarcare. Am luat cu mine un entuziasm pe care, acum, când scriu rândurile astea, îl văd ca pe un soi de inconşiență. Da, da, inconştiență. Pentru că, dragii mei, toate cele ce-au urmat puteau fi evitate cu cheltuirea infimei sume de 1889 de lei. Ce-aş fi luat de banii ăştia? Un translator vocal. Ziceți că e mult? Măi oameni buni, dacă vă spun cât am dat pe biletul de avion, n-o să mai spuneți aşa! Să revenim, totuşi, la concediul meu de pomină.
Cu grijile lăsate la poarta de îmbarcare nici n-am avut timp să simt cum a trecut timpul. Turbulențe minore, tradiționala gustărică bunicică, vecin de scaun tăcut, ce mai, zbor de vis! Am coborât, că na, escală la Amsterdam. Nfine, după vreo oră şi jumătate, m-am urcat, cu speranța că bagajul meu va veni şi el, in avionul cu destinația Jakarta, unde urma să stau mai bine de jumătate de zi în aşteptarea altei curse care să mă ducă fix in Depansar. Dar să nu anticipăm, toate la timpul lor. De-obicei, suport bine zborul cu avionul, am făcut un pic de dute-vino la
viața mea, aşa că, iată-mă, nevoită să stau 12 ore în Jakarta. Înclinați să mă credeți supărată? Da’ de unde! Ştiam de escală, eram pregătită: păi când aş mai fi avut eu ocazia să vizitez moschea Istiqlal, cea mai mare din Asia de sud-est, a treia ca mărime din lume? Acum sau niciodată! Mi-am fixat o alarmă pe telefon cu două ore înainte de plecarea avionului şi iată-mă îndreptându-mă spre ieşirea din aeroport! Mă vedeți?
Ei, poate voi nu, dar taximetriştii sigur m-au văzut! Fraților, dacă eram Sharon Stone în zilele ei de glorie maximă, nu primeam atâta atenție! Flatată şi emoționată până în măduvă am reuşit să îngaim în engleză cum că aş vrea să ajung la moscheea cu pricina. Dup-aia m-am urcat în prima maşină cu uşa deschisă, de teamă ca noii mei fani să nu-mi leşine la picioare, că prea erau agitați. Noroc chior, maşina in care mă urcasem chiar era taxi. Ghinion pur, şoferul ori era surd, ori nu ştia o boabă engleză. Rezultatul? Am ajuns la Muzeul de istorie (cunoscut ca şi muzeu al independenței). Păi de unde să ştiu eu că istiqlal înseamnă independență? Şi de unde să ştie omul că Şharon Ston de Romania nu vrea la muzeu, că ea vrea la moschee? Dansul a ceea ce englezii numesc barier language tocmai începuse să ducă de râpă concediul meu.
Nu, n-am intrat la muzeu, dar între timp, după o ceartă cu taximetristul într-o engleză ambiguă, cu răspunsuri indoneziene de la mama lor, l-am plătit şi dumnealui a dispărut într-o secundă, lăsându-mă pe un trotuar străin, debusolată. Ce zic eu trotuar, pe un continent! Norocul meu, mi-am zis, aeroport se spune cam la fel în toate limbile. Ha! Vise! Ați auzit vreodată cuvântul „bandara”? Nici eu! Aşa cum nici următorii 4 taximetrişti nu auziseră de aeroport sau airport. Noroc cu al cincilea, că a fost mai răbdător şi am avut timp să scot din poşetă biletul de avion ca să-l fac să înțeleagă unde vreau să merg. Când am urcat în maşina lui eram aproape de a izbucni în plâns, lihnită de foame, cu cheful de vizitat moschei plecat fără să anunțe. Când l-am văzut că se cam uită cu interes la mine prin oglinda retrovizoare… a venit şi panica.
-Where are you from, m-a întrebat, sau cel puțin aşa am dedus eu.
-Romania, i-am spus cu ce-mi mai rămăsese din glasul pierit.
Şi, în cam două secunde, altă panică m-a apucat de mânecă: omu’ meu se juca cu ceva ce semăna cu o telecomandă în timp ce se strecura cu maşina prin traficul infernal. Stai aşa, nu era telecomandă, nu cred că există telecomenzi cu display. După câteva butonări a îndreptat chestia despre care nu ştiam ce-ar putea fi spre gură şi a început să vorbească. Hait, o fi stație. Să fie telefon? N-am apucat să-mi termin gândul că a îndreptat-o spre mine, apăsând ceva.
-N-ați vrea să vizitați moscheea Istiqlal? Sau o altă atracție turistică? Poate vreți să gustați dintr-una din mâncărurile noastre tradiționale? Mai aveți ore bune până pleacă avionul dumneavoastră.
Fraților, telecomanda, telefonul sau stația, ce-o fi fost, vorbea româneşte! Cu intonație şi tot ce trebuie! Trebuie să fi arătat tare şocată, că omul mi-a luat chestia din dreptul gurii mele şi a început să vorbească la ea. Când a îndreptat-o din nou spre mine şi am auzit iar dulcea vorbă a străbunilor mei dragi, s-a făcut lumină-n străfundul sufletului meu. M-am trezit la viață. Mi-a inviat speranța, recent leşinată la poarta Muzeului Independenței.
Cum voi sunteți oameni deştepți, n-o să vă spun şi restul poveştii, o puteți intui singuri. Vă spun doar că Moscheea merită vizitată, din orice punct de vedere ați privi-o, e senzațională. Şi vă mai spun că, ajunsă la destinația finală, am avut parte de o vreme de culoare indecisă, dar am apucat să văd câte ceva, poate vă voi povesti cu altă ocazie. Şi mai țin neapărat să vă spun că următoarele mele concedii, indiferent de natura lor, nu vor mai fi afectate de nicio barieră lingvistică. Mi-am cumpărat un Vasco 4, un dispozitiv care traduce cu o acuratețe de bun simț in jur de 180 de limbi ale Pământului. Şi pe care am dat nu cât am spus la început, ci doar 1700 de lei, bani dați pentru a-mi uşura comunicarea cu oameni din patru zări. Îl pot folosi şi pentru a învăța limbi străine, pentru comunicare efectivă sau pentru traduceri scrise, inclusiv traduceri după fotografii. Are o interfață prietenoasă şi nu este voluminos sau greu, aşa că i-am rezervat un loc permanent în geanta mea.
Cât despre turismul meu medical… nu vă faceți griji pentru mine, n-a fost cazul de niciun tratament drastic. Ba dimpotrivă, acelaşi lucru l-aş fi putut face şi la noi pe bani mult mai puțini dar, dacă l-aş fi făcut, cum mai aflam eu că există un aparat care face traduceri instant? M-am dus ca să aflu şi să vă spun şi vouă! Vedeți, ca o bună prietenă ce sunt, povestindu-vă despre concediul meu, v-am scutit de cheltuiala unei călătorii parțial eşuate în Indonezia sau în alte țări strâine. Dacă aveți vreun plan ca al meu, eliminați barierele lingvistice din start, cumpărați-vă un traducător instant, vă va surprinde. Plăcut!
Articol scris pentru proba 2 din competiția Spring SupeBlog 2024