Apropierea Sărbătorilor Pascale vine la pachet cu o suită de obiceiuri religioase şi neaoşe, care mai de care mai pestrițe. Dar, oricât de diferite ar fi în funcție de zonă, generație, vreme, vremuri şi ce mai vreți voi, toate au în comun lumină, miel, cozonac, ouă roşii, pască, vin şi familie. Pentru că cea mai mare sărbătoare a creştinătății este, pentru mulți dintre noi, singura ocazie de a ne reîntâlni cu cei dragi de-a lungul întregului an. Dar nu e aşa pentru toată lumea, nu se întâmplă să fie lumină, mereu, pentru toți.
Cel puțin nu pentru mine, nu la începuturi.In copilăria mea, petrecută undeva în Dobrogea, startul pregătirilor se dădea imediat după Florii: luni era zi de curățenie. Trebuie să recunosc, nu prea mă dădeam în vânt după ziua asta, era cu prea multă treabă pentru un copil. De obicei în lunea aceea spălatul geamurilor şi a paharelor din vitrină îmi dădeau mari bătăi de cap, la figurat, şi palme după ceafă, la propriu, când, evident, depăşită de situație şi cu îndemânarea grațioasă a unui boxer ciobeam vreo piesă din serviciul de cristal pe care nu-l foloseam niciodată, tocmai ca să nu se spargă. Dacă totuşi scăpam nebătută în ziua aceea, mi-o luam în ziua următoare, Marțea Seacă, ca să nu treacă ziua degeaba, că oricum nu se muncea, ai mei, dealtfel harnici, erau tare superstițioşi şi gândul că doar stând vor împiedica vaca să rămână fără lapte şi grânele nesecate le vor umple hambarele îi făceau imuni la orice imbold de a continua ce începuserăm luni. O făceau miercuri, cu mine în frunte. Şi-n palme. În Joia Mare mergeam, pe rând, la cimitir şi apoi la biserică. Curățam mormintele şi făceam focul acolo, ca să aducem căldură şi lumină în sufletele celor plecați, deşi habar nu veam cine sunt. Apoi, ajunşi acasă, vopseam ouă şi, cu ochii pe ceas, mă rugam în gând să nu mi-o fur prima dată din zi sau iar) înainte de a pleca la biserică. În Vinerea Mare o luam de la capăt cu restul treburilor şi pregătirilor pentru ca sâmbătă totul să fie lună, apoi mergeam iarăşi la biserică, unde, mă duceam cam de frică dar şi să-l rog pe Dumnezeu să mă ia înainte de următoarea bătaie. Urma, din nou, mersul la biserică sâmbătă noaptea. Asta era partea mea preferată, aveam deobicei hăinuțe noi, eram nebătută uneori, şi purtam mândră coşul cu ouă, cozonac, făină, zahăr, sare, pască şi vin pentru sfințit. Mi se umplea inima de bucurie când babele satului şuşoteau în urma mea lăudându-mi curățenia, frumusețea, smerenia şi cumințenia, deşi toate-mi ştiau bătăile. În noaptea aceea şi în multe altele eram, pentru ele, o norocoasă: acoperiş deasupra capului, haine, educație; ce altceva i-ar mai trebui unui copil al nimănui? Bătaie! Să le ştie de frică, să-i ştie de părinți, să n-o ia pe căi greşite! Ei, din asta chiar nu duceam lipsă, zău, aveam cu prisosință! Pentru că, vedeți voi, luam bătaie cam de trei ori pe săptămână, dar asta doar în săptămânile foarte bune. Uneori pentru că eram prin preajmă sau făceam vreo boacănă specifică vârstei, alteori ca să nu uit cine sunt şi de unde vin, deseori doar pentru că existam. Era şi asta un fel de tradiție? Nu, doar că întâmplarea a făcut ca eu să cresc într-o familie care nu era a mea şi presupun că nici n-a vrut să devină. De-aceea, când m-am desprins de ei, Sărbătorile Pascale au căpătat alt sens.Nu mai sunt despre frică, umilință, durere, lacrimi. Sunt despre lumină, reuniune cu familia, dragoste şi vin, aşa cum am văzut eu, mică fiind, la alții.
Cu vinul a fost uşor. Am ales un Merlot. Roşu rubiniu, demisec. Aromat, delicat, cu nuanțe fructate de zmeură, coacăze negre şi cireşe. Am optat pentru Merlotul de la Beciul Domnesc, m-am gândit că este perfect pentru a acompania reuniunea, mielul şi celelalte preparate tradiționale. Servit la 16-18 grade, numai bun de depănat vieți.Cu reuniunea de familie organizată în prima zi de Paşti a fost mai greu. Ne ştiam de frați dintotdeauna, ne văzuserăm ocazional dar, copii fiind, probabil nici nu prea realizam dimensiunea dramei pe care-o purtam în noi, cu atât mai puțin dimensiunea cuvântului frate; mai târziu, la maturitate, am văzut-o: şapte copii a căror mamă plecase la cele veşnice mult prea devreme fuseseră împrăştiați în orfelinate şi familii adoptive. Ce putea face un tată singur cu atâția prunci, cei mai mici de un an-doi, cei mai mari abia intrați în umbra preadolescenței? Nimic de care să-l învinovățim, pentru că şi el a plecat, la câțiva ani, după mama.
Copii crescuți separat, printre străini, oameni acum maturi, ne-am apropiat timid, cu precauție, neştiind prea multe unii despre alții. Sub flacăra unei candele aprinsă de la lumina luată de Înviere, ne-am aşezat în jurul mesei pline. La aperitiv, saluturi fugare şi priviri curioase. La ciorba de miel acrită cu borş, plină cu zarzavat verde şi proaspăt, am început să punem întrebări şi să aflăm câte ceva unii despre alții.Ştiați că aproape toate preparatele tradiționale româneşti din Dobrogea de azi poartă amprenta bucătăriilor aromână şi musulmană şi că asta le dă un gust unic, pe care nu-l veți întâlni în alte părți? Ei, noi, cei şapte, suntem tot aşa: marcați de felul şi mediul în care am crescut. Perfecți? Nu! Savuroşi? Da! Umani? Da! Unii mai tăcuți, alții mai vorbăreți, unii într-un fel, alții în altul. Toți frumoşi, diferiți, unici. Aşa cum nu poți compara o Tămâioasă Românească cu o Fetească Neagră, deşi amândouă pot fi făcute din strugurii proveniți din aceeaşi podgorie – două vinuri de culoare roşie în nuanțe diferite, tării şi arome distincte. Aşa eram şi suntem noi, cei 7. Născuți din aceeaşi vie, maturați în recipiente şi condiții diferite iar la maturitate, aşezați, aşa cum îşi aşază vinurile Beciul Domnesc în Monumentul parte din patrimoniul național. Singura diferență este că noi nu facem parte din patrimoniul cuiva.Suntem ai noştri, de timpuriu. Istoria ne-am făcut-o singuri, cu mult înainte de prima zi de Paşti petrecută împreună. Acum doar o depănăm, cu un pahar de Merlot în mână, urechilor care nu vor judeca şi ochilor care vor lăcrima sincer pentru suferința şi bucuriile celorlalți şase. Spre finalul mesei am devenit ceea ce am fost, de fapt, dintotdeauna: mai frați decât frații, mai uniți decât două picături de vin rămase în acelaşi pahar.
Şi azi suntem la fel. Chiar dacă nu fiecare zi este prima zi de Paşti, chiar dacă nu orice vin poate fi Merlot, Pinot Noir sau Chardonay, noi am rămas frați în fiecare zi. Ne-au reunit o primă zi de Paşti a unui an oarecare, în jurul unei mese cu bucate alese, cu multe vorbe blânde şi un pahar de vin. Şi ne-am promis că vom rămâne frați, pentru că noi ştim cum este fără Lumină.
*Acest articol a fost scris pentru proba sponsorului Beciul Domnesc din competiția Spring SuperBlog 2024
*Pentru cei care se întreabă, povestea are un sâmbure de realitate. Cei şapte frați există, mulțumesc Cerului pentru asta, şi doi dintre ei îmi sunt mai mult decât aş fi sperat vreodată, nu găsesc suficiente cuvinte pentru a-mi exprima aprecierea pentru existența lor şi nici dragostea pe care le-o port. Pe ceilalți nu am avut suficient timp pentru a-i cunoaste mai bine, dar asta nu înseamnă că-mi sunt mai puțin frați sau că-i apreciez altfel decât ca oameni buni, merituoṣi şi de ispravă. Eu sunt a cincea dintre cei şapte şi da, sunt norocoasă! Pentru că ei îmi sunt familie! ❤️