De multe ori, de-a lungul (şi latul) vieții, m-am uimit pe mine însămi. Şi nu pentru cine ştie ce descoperiri care au revoluționat ştiința, tehnica sau vreo artă, nu, ci pentru uşurința cu care, ca să mă exprim elegant, m-am adaptat: la locuri, oameni, obiceiuri şi schimbări, în general. Totuşi, tot de atâtea ori limba vorbită în aceste locuri mi-a dat bătăi de cap serioase. De cele mai multe ori am dat din cap fermă, semn că am înțeles ce mi se comunica, asumându-mi riscul să mă fac de râs, de foarte puține ori am cerut să mi se explice dar, de fiecare dată mi-am dorit să fi avut la îndemână un traducātor instant ca să pot evita jena de după. Totuşi, şi azi mai dau din cap serioasă, deşi unde mă aflu acum, în bătrâna Anglie, unii băştinaşi spun că mai am un pic şi le dau lecții de limba engleză. Exagerez, evident, n-o vorbesc chiar aşa bine dar, în comparație cu ce scoteam pe gură acum câțiva ani… .
La şcoală am făcut rusă şi franceză; din cele două cel mai bine spun Niet Oui şi alte câteva pe care le pot număra pe degetele unei singure mâini, că restul cuvintelor le-am lăsat în cărțile şcolii, nu mi s-a părut că se cuvine să le iau de-acolo pe toate. Engleza însă, puteți ghici, am făcut-o cu Irina Margareta Nistor şi alți câțiva traducători de filme, aşa că, proaspăt aterizată pe Luton, nu-mi prea făceam probleme, că toată lumea vorbea engleză, ce naiba! Totuşi, încrederea mi s-a zdruncinat un pic la auzul accentului care nu prea se pupa cu ce auzisem io la alde Van Damme şi alții din branşa dânsului. Ei, cu ea, încrederea, aşa, zdruncinată, am avut şi primul meu interviu pentru un job, interviu telefonic. Dacă mă întrebați astăzi, zău că nu ştiu de ce m-au angajat oamenii ăia. Poate pentru că era o muncă la care nu prea se înghesuia lumea, sau poate pentru că era unde a înțârcat Mutu’ iapa, adică în Tilmanstone, un sătuc fără magazin, dispensar şi alte chestii indispensabile, undeva pe lângă Dover. However, cum ar zice micul englez din mine acum, l-am nimerit, dar nu mă întrebați cum că nu mai ştiu sau, mă rog, nu vreau să-mi amintesc, că şi la asta mă pricep, când vine vorba de uitat chestii supărătoare mi-s as (cu un singur s, vă rog!).
Eh, acu’ ajunsă, urma să încep munca, fix a doua zi cu noaptea-n cap, că doar de-aia mă dusesem, nu? De-aci încolo, săraca Margareta Nistor şi confrații ei au fost pomeniți sistematic, cu foc şi o frecvență de care nu mă credeam în stare! Dacă cineva mi-ar fi spus că s-a inventat deja un translator vocal care te poate ajuta să înțelegi şi să te faci înțeles în 180 de limbi străine aş fi dat şi pielea de pe mine să fac rost de unul dar cine să-mi spună? Că în Tilmanstone se inventase apa caldă, dar n-ajunsese internetul încă, să mă documentez, să caut soluții pentru a ieşi din impasul lingvistic în care am intrat singură. Poate vă întrebați cu ce minune de job mă alesesem: infirmieră într-un azil de bătrâni. Ei, deşi nu pare (majoritatea rezidenților sufereau de demență în diverse stadii), un pic de engleză m-ar fi ajutat dar eu n-o aveam deloc, ce aveam eu avea accent american şi nu se pupa cu accentul local. Cum m-am descurcat? Am orbecăit şi ghicit în nevoi, priviri, gesturi. M-am înnecat în rutina specifică meseriei şi am început să dau din cap a înțelegere când nu prea aveam habar despre ce se vorbeşte. Probabil că păream cam sărăcuță cu duhul când mi se cerea ceva iar eu aduceam fix altceva dar, ştiți voi, când n-ai de unde angaja unul mai bun e bun şi ăl mai prost. Asta până mi-a zis un biet om „I need to spend a penny” şi eu am dat din cap înțelegătoare, l-am lăsat în salon şi m-am dus să-i fac un ceai, că aşa ştiam eu, la englejii ăştia dacă le dai un ceai țapăn uită de toate. Că doar nu era să-l las pe om să-şi cheltuie banii (zisese spend a penny, eram sigură, atâta lucru ştiam şi eu!) aiurea, nu c-ar fi avut unde da’ alta era ideea! Well, mândră de mine toată, m-am întors zâmbitoare toată cu ceaiul şi… am dat nas în nas cu managera care-mi consola rezidentu’ risipitor, acum pişat tot pe el, în fotoliul din mijlocul salonului. Long short story, am aterizat direct în office, la dat explicații cu privire la neglijarea nevoilor rezidentului, care rezident cu pricina, unul din cei câțiva cu niscai capacitate mintală din incintă, îi spusese că mi-a cerut să-l duc la toaletă şi eu am dat din cap şi-am plecat mândră. Degeaba am încercat eu să zic că omul e cheltuitor, nesăbuit, de-astea, n-a contat prea tare, nu mai tare decât o ceapă degerată, oricum, că m-am ales cu ditamai avertismentul. Acu’ spuneți şi voi, cu cine să mă cert? Cu Margareta Nistor sau cu George Jennings, ăl de-a făcut primele, mă scuzați, veceuri publice în The Cristal Pallace prin anul 1851, unde plăteai un penny per uşurare? Gurile rele zic că bărbații nu plăteau, dar ce-am găsit eu pe internet despre asta e un pic controversat, că nici măcar anul în care a inventat Mr Jennings closetu’ la care tragi apa nu mi-e prea clar, ce e clar e doar faptul că de acolo vine expresia cu pricina, care a prins la public imediat, oricum nu se potrivea cu politețea englezească să-i zici omului direct că te caci pe tine sau ceva de genu’, mai bine-l lăsai să creadă că te duci să cheltui nişte bani, fie el şi un penny.
La scurt timp după această pățanie, cu traducerea expresiei buclucaşe în cap, am părăsit Tilmanstonul cu şi de bunăvoie, pentru un alt loc de muncă, în acelaşi domeniu dar mai aproape de civilizație şi hotârâtă să-i dau de cap englezei. A durat ceva, că bristolienii au un accent al naibii de buclucaş, dar, mai atentă şi cu acces la internet, n-am mai avut probleme lingvistice majore. Ba dimpotrivă, am învățat binişor limba fără a da totuşi pe dinafară. Aş mai avea nevoie de un translator vocal uneori, deşi nu las impresia, datul din cap a înțelegere a devenit un nărav greu de lăsat. Şi, deşi au trecut ceva ani de la faza pe care v-am povestit-o, deşi nu mai lucrez de ceva ani în acel domeniu, ca un făcut, tot cu Mr Jennings mă lupt, dar acum fără să trag apa: am de-a face cu tot ce ține de dotarea şi mobilarea unei băi şi-ți pot înşira fiecare părticică a unei instalații sanitare. Sunt însă de partea cealaltă a baricadei, acum nu eu dau din cap a înțelegere ci colegii mei, câțiva proaspăt veniți din țări nevorbitoare de engleză. Mă recunosc în unii din ei pe mine, Ioana cea proaspăt aterizată în Tilmanstone, şi încerc să nu-i sperii cu expresii pur englezeşti de care, Slavă Domnului, acum am vocabularul doldora. Şi totuşi, încă mai am nevoie de un Vasco Translator V4.
Nu, nu ca să-mi traducă mie ceva din engleză (ha, să nu cumva să-l întrebați pe Andy, instructorul meu auto, ce față am făcut zilele trecute când a folosit expresia peep and creep :p) , ci ca să mă ajute să mă înțeleg cu colegii mei, majoritatea polonezi şi ucraineni. Altfel băieți tineri, buni, muncitori şi ascultători dar care nu înțeleg mare lucru din engleza mea sau a altora, se vede treaba că omologii doamnei Nistor n-au făcut treabă de mântuială în țările cu pricina, că în afară de maybe şi yes boss nu scoți de la ei, deşi în limba maternă nu le mai tace gura. Se vede treaba că va trebui să le învăț graiul, pentru că dacă am învățat ceva pe-aici în afară de limbă, acela e că o echipă adevărată înseamnă oameni, muncă, diversitate şi armonie. Iar toate la un loc necesită un numitor comun esențial: o limbă unică de comunicare. Din ce ştiu eu, Vasco asta face prin dispozitivele sale de traducere instant: îți dă cheia care-ți deschie uşa către comunicare: fie că e vorba de un translator vocal sau un translator de imagine, un traducător instant cu sim integrat şi acces la internet pe viață care funcționează în aproape 200 de țări nu poate fi decât binevenit. Pentru că nu poți şti niciodată în ce colț al lumii vei ajunge.
Eu n-am ştiut c-ajung în Tilmanstone. Şi dac-aş fi ştiut, tot m-aş fi dus, însă nu înainte de a mă asigura că am un translator vocal în buzunar. Experiența câştigată acolo este foarte valoroasă pentru mine. Aşa cum şi actualul meu loc de muncă şi cele dinaintea erei Tilmanstone, când am învățat spaniolă, chiar şi perioada de dinainte, când am învățat o altă limbă, toate îmi sunt experiențe valoroase. Suma experiențelor şi locurilor prin care am trecut sunt eu, cea de azi: mai om.
*Acest articol a fost scris pentru sponsorul Vasco Electronics şi Spring SuperBlog 2024