Unul din lucrurile pe care le iau în calcul atunci când este nevoie să iau o decizie este timpul. Încep întrebându-mă: am timp de pierdut cu asta? Pentru că, recunosc, trec printr-o perioadă în care anii sunt parcă mai scurți, mai neîncăpători; una în care adultul din mine vrea stabilitate, claritate, concizie, promptitudine. De cele mai multe ori renunț să fac un anume lucru dacă acesta absoarbe prea mult timp și nu-mi oferă suficientă satisfacție în drumul spre obținerea lui. Pentru că, am auzit eu undeva, nu destinația contează, ci calea pe care o parcurgi pentru atingerea ei. Totuși, nu am fost mereu așa.
Am fost înainte de asta copil, adolescent, tânăr. Îmi amintesc candoarea, lipsa de responsabilitate aferentă copilăriei și mă trezesc dorindu-mi să fac gândurile de om matur să tacă; să dau ceasul înapoi cu câteva zeci de ani și să-l opesc acolo, într-o noapte de mai. De ce noapte de mai?
Să fi avut 6-7 ani în acea sâmbătă. Am cerut voie să merg gură-cască la căminul cultural „să văd mireasa” (nunțile din sat, pe vremea aceea, acolo se făceau); cum-ne-cum am și primit-o, căminul nu era departe de casă, soarele abia stătea să apună, plus că mai erau cu mine câțiva copii de prin vecini – nu prea au avut ai mei motive să nu mă lase. Totuși, condiția de bază a fost să mă îmbrac frumos, că mă vede lumea. Duși am fost, într-o clipită. Pe drum ne-am hârjonit, am alergat pe mijlocul drumului, ne-am îmbrâncit și am șters toate gardurile cu rochița mea galbenă. Când am ajuns, eram așa de transpirați și obosiți că aproape uitaserăm de ce am venit. Ne-am așezat pe bordură, să ne tragem sufletele.
Nu știu cum a răsărit ideea; e posibil ca Vlad, mâncăciosul grupului, să fi spus că-i e foame, dar la fel de posibil e ca mirosul să ne fi stârnit: un damf de sarmale bine fierte, numai carne, înfășurate în varză, ni se topeau în gură numai gândindu-ne la ele. Trei minute mai târziu, profitând de aglomerația din ușa căminului (veneau sau plecau nașii, n-aș putea spune cu exactitate), ne-am strecurat în cămăruța strâmtă transformată în bucătărie de ocazie. Acolo, ce să vezi? Un ceaun imens, plin ochi cu sarmale mari cât palma lu’ nea Costică (fierarul satului și tatăl miresei, posesor a două palme ce impresionaseră ceafa fiecăruia dintre noi, pe rând sau în grup, cu diferite ocazii)! Ghiță, mai întreprinzător de felul lui, un pișpirică mai mic ca mine da’ bun de gură, a decretat pe loc să nu pună unu’ gura pe sarmale, să luăm care cum putem, cât mai multe și să ne ducem pe maidan, în spate la poștă, să mâncăm cum se cuvine, în tihnă, nu la gura ceaunului, ca barbarii. Nu-mi amintesc să fi fost fierbinți, mi-aduc aminte însă, clar, că mi-am ridicat poala rochiței mele galbene, pe care o mai purtasem o singură dată în duminica dinaintea nunții, la biserică, și-am umplut-o cu sarmale mari, cărnoase, zemoase. Să fi intrat câte, douăzeci, treizeci? Habar n-am, am pus câte am putut și câte au încăput. Aș mai fi îndesat, poate, dacă nu intra baba Ileana peste noi.
Alergatul în jurul ceaunului nu m-a făcut să las sarmalele din poală. Sincer, eram mai îngrijorată că ăilalți o tuliseră deja și nu știam dacă a luat vreunul pâine, decât că mă prinde baba; săraca, era așa de bătrână și înceată că nu m-ar fi prins nici dacă fugeam spre ea, nu de ea. Am hotărât să ies totuși după ceilalți, mulțumită, oarecum, de pradă. Mulțumită dar cu un echilibru precar, căci imediat ce-am dat să ies, m-am împiedicat de prag. În disperarea de a mă echilibra, am întins mâinile să mă agăț de ceva – și m-am agățat: de rochia miresei! Din păcate, materialul rochiei albe n-a fost la fel de fericit ca mine că eu eram în căutarea echilibrului. O mânecă atârna bleagă, fix în zeama sarmalelor cuibărite în faldurile rochiei albe care era, cu tot cu mireasă, pe jos. Și cu mine, evident. Dar n-a durat mult.
Am profitat de momentul de stupoare generală și m-am făcut nevăzută: fără sarmale, acompaniată de înjurăturile lu’ nea Costică și de speranța că ceilalți nu înfulecaseră deja tot. Am mâncat pe săturate în acea seară: primul fel – sarmale, al doilea fel – bătaie, că baba Ileana, bătrână și înceată cum era, a lăsat nunta și s-a dus să ne spună alor noștri, de-am servit felul doi în stradă, fiecare în poarta lui, și eu, și Vlad, și Ghiță, și ăilalți de participaseră doar la mâncat, pe maidan.
Fierarul nu ne-a prins pe niciunul, nici a doua zi, nici mai târziu, că l-am ocolit ani întregi; bine, asta până a divorțat fii-sa, dup-aia săracul n-a mai ridicat ochii din pământ, parcă și mâinile îi erau mai mici, că tare rușine îi era că i-a rămas fata fără bărbat.
Țațele satului au avut ce discuta multă vreme după nunta cu sarmale furate și rochia miresei ruptă și pătată, iar când cuplul a divorțat au ajuns la concluzia că acelea fuseseră semne prevestitoare de rău.Da, semn sigur a fost.
Semn că acolo, atunci, s-a desfășurat punctul culminant al copilăriei mele, a fost ultimul moment în care cuvântul interzis nu a avut formă, sens, fond. Din seara aceea de mai nu am mai purtat nicio rochie galbenă; n-aș putea spune de ce. Ce pot spune cu certitudine este că, atunci când văd pe cineva îmbrăcat în galben, simt miros de sarmale, adiere caldă de mai și candoarea copilăriei învăluindu-mi, pentru câteva clipe, sufletul; și zâmbesc.
Fiecare dintre noi avem astfel sau altfel de amintiri: inocente, dramatice, dulci, amărui. Unii le păstrăm adânc ascunse, alții le scoatem la iveală între prieteni sau cunoscuți; alții, cum e, de exemplu, Bogdan Dărădan, le așază, având ca sprijin Editura Cassius Books, în paginile unei cărți: Confesiuni: Atracții Interzise.
Articol scris pentru proba 3 din competiția Spring SuperBlog 2025