Prima dragoste nu se uită niciodată. Răbdare de cristal

Deși trecuse mult timp, încă își mai amintea locul în care se născuse: un atelier vechi în care un meșter se încăpățâna să facă obiecte din sticlă așa cum învățase de la bunicul său.

Scos din foc și modelat cu răbdare de mâinile dibace ale bătrânului sticlar până a căpătat forma perfectă, apoi șlefuit cu grijă la exterior și interior, a știut din primele ore ale vieții că nu-i este scris să fie un obiect oarecare: nu puteai avea o textură atât de plăcută atingerii, o claritate fără cusur, fără să-ți fi fost destinat un trai demn de calitățile tale, nu-i așa?

Totuși, din motive necunoscute, ani în șir după naștere a rămas în vitrină. Dacă la început era privit cu oarecare interes, în timp privirile potențialilor cumpărători zăboveau doar câteva secunde asupra lui, îndreptându-se apoi, mereu, către alte pahare. Ar fi vrut să întrebe de ce nu era niciodată el aleslul, dar știa că sticlarul s-ar fi necăjit, atelierul nu mai avea clienți de ceva timp, mai intrau doar cei care se adăposteau de ploaie sau copilandri curioși să vadă ce e în spatele ușii mari cu vopsea scorojită de care atârna un „Deschis” decolorat. Toate la timpul lor, părea să-i spună bătrânul atunci când îl curăța de praf, mângâindu-l cu degetele aspre de prea multă muncă dar pline de tandrețe paternă, cel pe care-l aștepți va apărea curând.

Uneori, în liniștea nopții, un colț de draperie grea de catifea ce-și pierduse culoarea, cu fir metalic fin inserat pe margine pentru a o face mai grea, îl atingea ușor; se auzea atunci chemat parcă și tresărea cu un clinchet – era doar vântul însă, strecurat printr-un colț al vitrinei de-o seamă parcă cu întunericul nopților lungi. Se întrista atunci. Și ce nemotiv de tristețe! A înțeles asta când n-a mai putut vedea lumina zilei.

Sticlarul dispăruse de ceva timp. Apoi a apărut altcineva. Un domn, ca aceia pe care-i vedea zilnic pe stradă, grăbiți și îngândurați; omul s-a uitat în stânga și-n dreapta, a pipăit obiectele din jur câutând parcă să vadă dacă meșterul își făcuse bine treaba, a făcut o listă și a plecat. La următorul răsărit de soare au venit alții: trei tineri gălăgioși, la fel de grăbiți dar mai veseli parcă decât primul. Paharul a fost înșfăcat, înfășat într-o cârpă neagră, înfășurat într-o hârtie și pus într-un loc întunecos, alături de alte zeci de obiecte nevândute de-a lungul timpului, nelăsând în urmă decât draperia atârnând a pagubă în vitrina acum goală.

Când a văzut iarăși lumina zilei, a fost tare dezamăgit: primul lui loc de după atelier a fost o casă modestă. Deseori ignorat, uneori folosit în grabă pentru ape fără gust și vinuri râncede, a petrecut acolo câteva luni iar apoi a fost mutat. Un alt om, o altă casă – o altă viață – de data aceasta într-un loc gălăgios, mirosind a tutun și mereu aglomerat, unde era folosit prea des, ciocnit cu sete și abandonat nespălat în cele mai ciudate locuri. Cu toate acestea nu s-a ciobit, nici claritatea nu i s-a atenuat. A continuat, cu încăpățânare mută, să creadă că va veni o zi în care nu va mai fi un simplu recipient ci un partener apreciat. Avea nevoie doar de răbdare. Răbdare de cristal.

La celălalt capăt al lumii, în Beciul Domnesc, aștepta Vinul, cel născut din struguri mângâiați de razele soarelui, spălat cu lacrimi ivzorâte din nori, stors în cântec de leagăn și lăsat la odihnă în întuneric – Cabernet Sauvignon.

Anii treceau peste el cu răbdare, fără a-l afecta, dimpotrivă, desăvârșindu-l, întărindu-i notele de coacăze negre și vișine coapte, pregătindu-l pentru ziua în care avea să fie scos la lumină și savurat într-un pahar de cristal fin, prelucrat cu grijă, care să-i pună în valoare savoarea, culoarea, să-i îmbrățișeze aroma și, în compania unui preparat din carne roșie sau vânat, să-l ajute să-și atingă menirea.

Cât timp să fi trecut? Luni, ani, decenii? Fără să se lase doborât de timp, paharul își continuase călătoria, dar nu uitase să spere. Și, într-o zi, speranța lui a devenit palpabilă.A știut instinctiv că acea zi avea să fie una specială: fusese mutat din nou. De data aceasta noua casă era caldă, primitoare, mult mai luminoasă decât altele în care fusese: geamurile mari, acoperite cu perdele-voal, lăsau să se întrevadă soarele abia răsărit de după creasta muntelui acoperit de brazi. De undeva din apropiere se auzea, în surdină, muzica pe care o mai ascultase cândva, demult, în zilele imediat următoare nașterii lui, în atelier. Totuși, nu-și mai aducea aminte: să fi fost Vivaldi? Poate Mozart? Sau era doar glasul speranței lui prinzând contur după o prea lungă așteptare?

A stat până spre seară nemișcat, apoi a început să trăiască.Pe masa din lemn, așezate cu grijă, două seturi de tacâmuri. Din bucătărie se auzea trebăluind tânăra care-l adusese aici, îl spălase, uscându-l grijulie cu o pânză moale ca mai apoi să-l ridice pentru a-l cerceta cu ochii ei mari, căprui, calzi. L-a așezat alături de alt pahar, de aceeași formă și având aceeași claritate. Perfect, i se păru că spusese femeia. Și chiar dacă nu spusese, chiar dacă fusese doar în mintea lui, nu era departe de realitate.

Bărbatul a venit la timp. I-a înmânat florile, a sărutat-o ușor pe obraz, apoi a așezat sticla pe masă.S-au cercetat pe furiș, îndelung:

Doamne, e atât de frumos!

Oare nu sunt prea rece?

Ce culoare vie!

Ce bine ne-ar sta împreună!

Sper să-i placă mâncarea!

Sper să-i placă parfumul meu!

Oare, dacă m-ar atinge, m-aș cutremura?

Când prima picătură a atins paharul, amândoi au știut: le fusese dat să se întâlnească atunci, acolo și nicăieri altundeva. Apoi s-au contopit: și-au împrumutat unul altuia gustul, și-au armonizat corpurile, și-au adus laoaltă visurile; au depănat amintiri mângâiați de lumina lunii abia răsărite și, odihnindu-se în mâinile celor doi tineri, le-au ascultat confesiunile: vinul cu înțelepciunea dobândită în perioada de maturizare, paharul cu limpezimea dată de îndemânarea artistului sticlar.

Spre dimineață, și-au hotărât destinul: vor păși pe același drum, în același ritm, până când inimile nu vor mai ști să bată împreună, până când ochii nu vor mai putea să râdă; și-au promis că nu se vor uita niciodată.

Paharul mai poartă și azi amintirea Cabernetului Sauvignon. A cunoscut multe alte vinuri după acea noapte căci, nu-i așa, aceasta este menirea paharelor, nu poți face nimic în privința asta. Dar niciodată, niciunul, n-a fost mai clar, mai limpede, mai aromat, mai întreg, mai suflet pereche.

Se spune că prima dragoste nu se uită niciodată. Cel ce a spus asta trebuie să fi fost Paharul de Cristal. Se poate să fi fost vinul Cabernet Sauvignon? Sincer, cred că amândoi au spus asta, în acea seară, într-un singur glas.

Împreună cu ei, de undeva de sus, un meșter zâmbește.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2025.