Nr. 35 Interviu cu Adrian Găinaru

La numărul 35-  interviu cu Adrian Găinaru. Motivele? L-am cunoscut de curând și mi s-a părut un om care chiar are ceva de spus. Și de scris. Scrie proză, poezie, recenzii, advertoriale, cam tot ce vă trece prin cap. Il știți, nu-l știți, haideți să vedeți cum scrie, de ce scrie, cine este, cum gândește, de ce are două bloguri. Unde să vedeți? In interviul de mai jos:

Io: Cine este Adrian Găinaru?
Adrian: Adrian este un om ce-nvață zi de zi actul viețuirii. De ce, uiți repede? Sau înveți greu? Cum naiba se face că nu mai are nimeni chef să se descrie? Tre’ să renunț la întrebarea asta. Sau s-o pun altfel… .

Io. Iar omul… ?
Adrian: Omul acumulează odată cu timpul și experiența de până atunci alte și alte deprinderi, fără a și le însuși în dezacord cu ale sale convingeri și crezuri. Îhî, am înțeles! Mai bine mă mulțumeam cu primul răspuns!

Io: Ești blogger? Ce blog/uri ai?
Adrian: Sunt, printre altele și blogger. Din dorința mare de a-mi exersa scrisul și de a avea un prim contact cu majestatea sa – cititorul, am ales deocamdată să scriu pe wordpress și blogspot, cele două platforme de blogging gratuite. ch3815h.wordpress.com și imiplace123.blogspot.com sunt blogurile unde eu semnez conținutul. Majestate? Deci platformele gratuite sunt regatele unde tu semnezi conținutul. Deja fac plecăciuni. Vai de șalele mele… sper că n-ai multe majestăți! Adică… . Hai la următoarea întrebare!

Io: Ce altceva mai ești?
Adrian: O fire complexă, am trecut de fazele școlarității, oprindu-mă pentru moment la stadiul de masterat, doctoratul rămâne un capitol de îndeplinit într-un viitor apropiat spre mediu, ca durată. Am fost prin urmare student și masterat în filologie, am experimentat arta predării la clasă, o foarte placută și constructivă activitate de a interacționa cu elevii, oamenii care se formează și trec aproximativ și ei printr-o fază temporală prin care ai trecut și tu, doar că tu-ți rezervi alegerea de a le face lor viața mai altfel prin transmiterea de mesaje de la o generație la alta, altfel cel puțin de felul în care, la momentul tău, tu ai experimentat acest act în școală. Sunt fost sportiv, sunt scriitor, am publicat o carte de poezii, pe viitor voi îmbrățișa și proza.
Completare la partea cu elevii și viața altfel: a-i pregăti mai bine pentru provocările viitorului, făcând din actul liber al gândirii lor critice, corecta lor raportare la tot ce-i înconjoară! Bun, acum sunt un comentator mulțumit. Așea bre, că de-aia fac interviuri, să vă cunoască lumea mai bine, să știe ce vă mână în viață, de unde veniți și încotro mergeți. Doamne-ajută, cred c-am reușit să-l stârnesc la vorbă!

Io: Despre ce scrii pe bloguri? Ai subiecte preferate? Poți scrie despre orice?
Adrian: În blogging textul este esențial, la modul cum eu mă raportez la el, dată fiind afinitatea pentru scrisul cu precădere literar căpătată în anii de studiu. Fără a face rabat însă de la a-mi dezvolta o largă paletă de stiluri de scris, cu o mai mare cerere să-i spunem așa, pe o piață unde cititorii se pot împărți, mai ales în mediul online, ajuns de la faza Internetului 1.0 (browsing, e-mail și cam atât) la Internet 2.0 (ce implică o dezvoltare a căutărilor și pe filiera social media). Așa că am pornit și eu pe calea scrisului cu iz advertorial.  Ăh? Sigur n-ai văzut întrebarea. Sau mai răspunzi și altcuiva în timpul interviului meu? Cred și eu că-i esențial în blogging textul, că doar n-or fi cartofii și alunele! 

Io: Nu ai spus despre ce scrii? Orice?
Adrian: Într-o primă fază concurând cu articolele mele în competiții de profil, jurizate, de aici luând contact cu o serie de alți oameni care scriu, alții care doresc colaborări și deci se află de partea cealaltă a fileului, de unde a rezultat o colaborare ok și cu unii și cu alții. De scris am plecat cu ton literar, poeme și povești și povestiri – creații proprii, recenzii de carte și filme, articole sportive, advertoriale cu o gamă largă de acoperire, reflecții eseistice, puncte de vedere pe seama diferitelor evenimente scoase-n cale de prezent și care nu te pot lăsa rece. Ok… cam de toate.  Și-i ca la tenis, zici. Mingea-i blogăru’? Aia mică, verde, de dai în ea cu…. . Săracu’ blogăr!  Mic, verde, rotund și bătut! Mă rog, sunt și alte sporturi la care se folosește fileul pe post de… Ce naiba zic?!  Hai la întrebări!

Io: Fă-ne un portret al cititorului tău.
Adrian: Pot doar presupune, fără a avea acel tip de precizie chirurgicală pe care nici nu o doresc! Cititorul meu e un om care simte, trăiește, citește, se raportează conform seturilor sale de convingeri la lume și viață și din pasiunea pentru lectură și pentru ce a regăsit pe blogurile unde scriu obișnuiește să revină. La fel, asta înseamnă că respectivul interacționează și-n cercurile sale online, unde dincolo de faptul de a-mi fi descoperit scrisul, mai dă și acest mesaj mai departe și pe această cale a datului mai departe, cititorii se adună și împărtășind optica lor consecventă se păstrează. Așa se-ntâmplă, cred, nu doar în blogging, ci-n multe alte aspecte ale viețuirii, de la practica interacțiunilor personale imediate și până la altele care pot, la o adică face obiectul cercetărilor complexității domeniului antropologiei, un vast teritoriu ce pune în centrul interesului cu care se apleacă în cercetare omul și infinitele sale atribute ce-l pot defini. Aha, deci Majestatea Sa e tot așa, ca noi, mănâncă, se scarpină, tușește. A, nu, simte, trăiește, citește. E viu deci! Majestate, să-i/ne trăiești și să citești!  Antropologie? Deci tot ce-i om e și cititor?  Și ăia care citesc doar etichete tot majestăți sunt? 

Io: Ce înseamnă scrisul pentru tine?
Adrian: Viață. Dar nu strict în modul în care scriind creezi o lume cu adevărul ei ficțional din poveste, sau povestea în sine ca artefact, obiect prin el însuși a cărui existență n-o poate contesta cineva. Ci, mult mai mult decât atât, în sens spiritual, căci scrisul pornește ca orice e organic și te alcătuiește ontologic, din tine. E rodul experienței proprii, e rodul feeriei, gandurilor, ideilor, proiecțiilor, dilemelor personale, temerilor, sau anxietăților ce poate că la un anumit moment dat ți-au intersectat cursul cotidian al actului viețuirii. Toate aceste descriu scrisul ca o modalitate ce justifică un mod de a exista prin scris, definește o necesitate ca aceea de a respira, bea sau a te hrăni trupește, doar că asta s-ar aplica pentru partea aceea din noi toți ce ne alcătuiește și care nu e supusă legilor materialității, fiind acel sâmbure de eternitate sădit în fiecare din noi și căruia unii-i dau mai multă, alții mai puțină atenție. Scrisul poate însemna ca motivație intrinsecă eliberare, deci o terapie ce descarcă tensiuni, anxietăți, explorează prin anticipări duse până la o anumită cotă lumi, idei, proiectează diferitele faze ale temporalității în așa fel încât recreează lumea și viața. El are calitatea asta de a fascina, de a fi perceput ca magic, e hrană și speranță, e vocație, e căutare, e poveste, e comuniune cu litere, semne, motive, punctuație, personaje, ritm, iambi, eroi. Fix acilea nu comentez. De ce? Că-mi place ce-ai zis, de-aia. Scris, de fapt.

Adrian: Next question. Apropo, câte-s de toate?
Io: N-am număr fix de întrebări. Mă opresc când consider că nu mai ai nimic interesant de spus. Te grăbești? Nașpa răspuns, acu’, când oi termina interviul o să creadă că m-am plictisit. 
Adrian: Nu, nu mă grăbesc.

Io: Nu ești nou în blogging. Cât la sută din bloggeri sunt cu adevărat bloggeri? Apropo, ce înseamnă să fii blogger?
Adrian: Scriu de 7 ani. Nu mi se pare nici puțin, nici prea mult, câtă vreme nu e o activitate care are la nivelul percepției colective care animă oamenii să facă asta, doar că e o diferență între a păstra o oarecare consecvență a actului pe care ți-l asumi. În fond alegerea e liberă oricui să-și dirijeze în acțiuni pe care le consideră benefice pentru sine timpul de care dispune. Am încercat să fac acest lucru, cred că mi-a cam ieșit până acum. Nu mă pot pronunța nici statistic, pentru că nu dispun de astfel de date și nici nu comportă asta o raportare proprie la fenomenul care atrage mereu alte și alte nume și identități, căci da, onlineul e o lume nu de nume, ci de identități alese spre a se-ncerca păstrarea oarecum în umbră adevăratei identități din viața personală. Așa e moda, uzajul, obișnuința, asumată mimetic de cei mai mulți dintre utilizatorii de internet ce descoperă bloggingul și până se dumiresc în privința a ce și cum cu el, unii aleg să continue, alții mai puțin. Bloggerul înseamnă pentru mine un om care scrie pe blog. A avea oarecum în sânge textul, sau raportarea proprie la el, ca la ceva ce te definește dincolo de identitatea cotidiană, sau haina purtată în mod curent înseamnă să rezonezi cu ce scrii, să analizezi, să cauți, să exprimi, să provoci reacții, să afisezi nemulțumiri uzuale din cotidian cu impact social, pentru că bloggerul e în felul său și un activist social, un jurnalist fără angajament în redacție vreunei publicații anume. Dincolo de propria opinie raportată la subiect, articolele scrise în bună seamă pe tematici ale interacțiunilor sociale curente, unde să spunem ceva ce nu merge tocmai ok în instituții acest tip de blogging, informare cu motivația stârnirii unei reacții în comunitate care să amelioreze situația, face din blogging jurnalism de conjunctură, dezvoltând pe ideea bunului simț comun, tot mai puțin dezvoltat din păcate în jur, speranța că lucrurile pot merge mai bine, sau mai apropiat cum ar fi mai firesc, pentru viziunea tuturor. 7 ani. Asta am înțeles, dar când am ajuns mai  încolo cu cititul frazei m-ai pierdut. N-am găsit diferența. Că io-s obișnuită s-o fac (pe diferență) între ceva și altceva. Cevau’ îl găsii, altcevau’… nu-i!  Dar te iert! Știi de ce? Tu nu știi, eu știu, nu spun! 🙂

Io: Scrii poezie, multă. Cum e primită?
Adrian: Poezia mea e altfel de cum poate că lumea e obișnuită a recunoaște funcție de propria raportare la fenomenul literar poezia după câteva semnale ce vizează rima, ritmul, valori obișnuit a fi fost folosite pentru a capta o atenție imediată și a face din versuri o amintire veșnică ce depășește viața artistului care le animă. Asta s-a întâmplat din vremea oralității când memorizarea avea un rol extraordinar al gândirii și exprimării propriei convingeri, odată cu scrisul calitatea operei ce se făcea rod al inspirației de moment s-a mai temperat ușor, dată fiind scurta pauză necesitată de consemnarea scrisă a ideii plămădite de mintea artistului. Poezia pe care o scriu eu poartă amprenta unui stil care s-a șlefuit, adaptat, inspirat și care se dezvoltă permanent, spun asta pentru că mă cunosc, deși nu pot afirma pe deplin că m-am definit întrutotul ca artist. Mai e până acolo, totul se rabdă, se trăiește, se caută, se găsește și se afirmă. Așa cred eu că viața e o călătorie frumoasă prin necunoscut, unde diferența dintre a-ți reuși planurile, sau de a fi descoperit ceva frumos pe parcursul ei țin pe de o parte de a sti ce vrei, pentru a te putea cumva raporta la asta, căutând în tot necunoscutul ce-nfioară, sperie, sau oricum cel puțin modulează sau nu lasă entuziasmul la cote prea mari de după primul pas înainte, iar apoi să ai un cocon de convingeri ferme pe care să le păstrezi mereu, altfel aventura frumoasă din călătorie se poate transforma prea abrupt în ceva de coșmar și nu toți pot admite că-și doresc dificultăți pe traseul propriu, doar pentru a-și cunoaște posibilitățile de adaptare dacă sunt și cum se manifestă. Poezia mea e receptată, cum spuneam anterior ca parte integrantă a stilului meu care se întrevede și-n versurile pe care le compun. Artă a afabilului și inefabilului, poezia e o oglindă în care prin text cititorul se raportează la textul poeziei și la sine în egală masură, nefiind obligatoriu ca cititorul să se proiecteze pe sine în text. Dar nu se exclude această ipoteză, ea fiind unul dintre cele mai vechi exerciții pe care cititorul le practică atunci când citește. Adriane, jur că ești ultimul poet cu care mai fac interviu. M-ai invârtit în răspunsul ăsta de nu mai știu unde-i entuziasmul, care ș-al cui e treseul  și unde-i oglinda. Acum cinci minute m-am oglindit în ea și se pare că nu era obligatoriu. Just kidding! Așa e, cum zici tu. Ce ziceai?

Io: Cititorii îți înțeleg poezia? Încearcă să o înțeleagă? O comentează? Aici am avut de gând să vă arăt vouă, celor care citiți acest interviu, două comentarii de pe blogul lui Adrian. M-am răzgândit. De ce? Cred că înflorește zenu-n perioda asta la mine-n cap. Într-o zi normală, le-aș fi pus. Asta pentru că acele comentarii sunt făcute de doi colegi bloggeri destul de cunoscuți în mediul online în care mă învârt zilnic. Nu vi le arăt, dar voi sunteți liberi să le descoperiți, să le apreciați la justa lor valoare și… nimic, iar bat câmpii. Hai să vedem răspunsul la întrebare.
Adrian: Unii da, alții nu, E timpul și alegerea fiecăruia. Poezia e acolo, n-are nevoie de a fi înțeleasă ori comentată, arta are alt tip de receptare decât articolele cu iz advertorial, să spunem, unde înainte de a fi scrise, o cerință e aceea de a crea buzz și cuantificarea prost înțeleasă duce la trasul de mânecă și exprimarea unor cuvinte, aparent frivolități, doar de dragul unor acumulări de interacțiuni care condiționează un punctaj pe care articolul scris urmează a-l primi. Nu intru deloc în acest joc, chiar și când admit în competiții cu iz advertorial, ca ce scriu eu să fie musai ciupit, vazut, placut, doar-doar juriul s-o simti satisfăcut de cât rating a făcut brandul reprezentat de el cu scrisul meu și atunci ca atare notează funcție de asta. E o imoralitate din acest punct de vedere, căci nu se ocupă juriul de text și de scrisul în sine, aplicând o regulă anunțată pe parcurs, asta cu buzzul și care transformă evaluarea din aprecierea asupra calității și valorii într-una cantitativă ce anulează meritul primit de un scris bun. După cum spuneam, poezia nu are nevoie a fi înțeleasă, ea are viața ei în substanța ei, exprimată cum o consideră autorul care nu așteaptă nici validare și nici empatie cu textul său. Dar dacă cititorul rezonează, scriitorul nu se opune câtuși de puțin.  No comment. Zenu’ și feng-șuiu’.

Io: Unul din advertorialele tale ar fi acesta. Întrebarea: advertorial?
Adrian: Corect. Ca datare, e ultimul și cel mai recent față de momentul actual. Stilul meu de scris transformă percepția asupra definitției adverorialului și stitlului acesta de scris. Textul scris de mine și în stil advertorial are de fiecare dată o poveste în care cerințele tehnice sunt îmbrăcate, astfel că rezultă un text altfel. O poveste mai întâi de toate și care uneori e apreciată, alteori nu, dar omul scrie fără a intenționa de fiecare dată a câștiga aprecieri, premii, sau note mari, trofee și alte beneficii. O face pur și simplu dând frâu liber textului să fie. Pentru text și pentru oricine-l va citi. Din punctul de vedere al cititorului  n-am absolut nimic de comentat. Dacă mă pun însă în locul sponsorului, a plătitorului de reclamă sau cum vrei tu să-i spunem… articolul e prea lung, prea bogat în altă informație care nu duce spre produsul pe care-l vând eu și căruia tu ar trebui să-i faci  respectiva reclamă. Just saying… .

Io: Totuși, irosești o poveste și mii de cuvinte pe altarul reclamei care ar trebui să fie scurtă și cât mai la… obiectul lăudat. Ai idee câte cuvinte are articolul de care vorbim?
Adrian: Ultimul articol, e un advertorial, ca intentie, ca prezentare e mai intâi de toate o poveste de viață care vorbește despre reușită. Viața bate povestea, sau produsul, sau eticheta ori numele oricui, iar pentru cine știe să aprecieze, tetul poate face mult. Vorba antologică din Filantropica: …care nu spune o poveste, nu primește… – cu precizarea că aici nu e vorba despre mână întinsă ca să pretindă ceva, iar povestea merită citită pentru ea în sine.
Io: Îți spun eu: 4695 cuvinte, 27931 caractere
Adrian: Nu e irosire. Povestea are viața ei prin felul cum a fost gândită, timpul o decide ce și cum, sau dacă merită și altfel răsplătită după lectură. De amploare, da, este una impresionantă, tocmai de aceea structura poveștii fiind una care necesită răbdare și concentrare, are farmecul ei. Îmbracă totul, inclusiv produsul și brandul în povestea care exprimă victorie asupra greului vieții, iar titlul are impact. Ok.

Io: Faci recenzii. Una din cele pe care le-am citit a fost cea pentru Alchimistul. A doua ar fi cea la Anna Karenina, despre care ai scris mai mult decât a făcut-o Tolstoi. Ce vreau să te întreb… scrii pentru a fi citit, nu? Cititorii, în general, obosesc repede. Articolele lungi au slabe șanse să fie parcurse până la capăt. Știi asta, nu? Mă repet cumva? Sună a apă bătută în piuă… .
Adrian: Nu. Nu scriu pentru a căuta să fiu descoperit, citit, apreciat. Nu. Scriu pentru că așa simt și vreau să-mpart cu cine empatizează cu textele mele idei și subiecte. Blogul tău, scrisul tău. Dacă tu spui că așa simți, atunci faci bine. Keep going!

Io: Participi la concursuri de blogging. Cu rezultate… de care? Câștigi ce?
Adrian: Dimensiunea tetuală nu caut să fie cu precădere una care să descurajeze lectura, sau să diminueze rata unei favorabile receptări a textului. Când o consider necesară, n-am cum o ciunti de dragul unei mai mari rate a traficului, cine citește ce și cum scriu va mai dori să citească, cine nu, poate că va obosi. Dar asta nu e un criteriu pentru a dori eu să schimb ceva în modul de a fi și blogger, nu adaptez lungimea textului funcție de nimeni. Important e mesajul textual care uneori poate fi întrupat în mai puține cuvinte, alteori nu. În blogging nu am rezultate cuantificabile strict după criteriul cantității. Participând la ediții de competiții de profil cu durată cunoscută de la bun început, cu o frecvență a enunțării temelor și a timpului dedicat pentru a le onora cu articole am plăcut de-a lungul timpului unor jurii, sponsori reprezentați de anumite persoane. Am bifat premii de etapă pe parcurusul edițiilor și plăcute interacționări la galele de premiere de la finele competițiilor în cauză. Dincolo de astea toate, cel mai mult câștigul se poate cuantifica în interacționat, colaborari și amiciții, prietenii. Iar asta nu e, pentru mine, deloc puțin. Toate cele câte se fac și trăiesc în viață, se fac cu și pentru oameni. Cum altfel, decât inevitabil interacționând cu ei, deci prin ei. Bun, deci câștigi prieteni, premii, probabil și câțiva cititori. Pari mulțumit, iar asta e mai important decât multe alte… ce-or fi ele.

Io: De ce Dia Naicu (și de unde vine) și nu Adrian Găinaru?
Adrian: E o anagramare a prenumelui și alegerea unui alter ego feminin într-un moment în care resimțeam pe deplin nedreptățile vieții: Dia = Adi, Naicu= n-ai cu … cine, de ce… . Nu e un eufemism, păstrarea titulaturii de autor pe blogspot Lămuritor răspunsul 🙂

Io: Zale. Se mai găsește în librării? Urmează și alt volum?
Adrian: Zale e primul volum de poezii, da. Urmează și poezie și proză pe viitor. Cu siguranță. Zale nu se mai găsește în librării, autorul mai deține câteva exemplare.
Io: Ce tiraj a avut?
Adrian: 250 exemplare. Pentru debut și poezie, raportat la o piață de carte unde se vehiculează obiecte-cărți, nu scris și autori cu care să ne mândrim, unde lumea citește ca exercițiu zilnic și regulat, doar că nu musai literatură, ci referate pe net, cum să nu știu ce anume și-ntreabă pe sfântul google și tot așa, cartea mea a avut o receptare bună, tirajul acoperind in bună parte pe mulți dintre cei care mă citesc și nu-s toți trăitori în România. No comment… deși, sincer, tirajul mi se pare mic. Poate următorul volum va fi mai… tirat. Titrat. Tipărit! Asta am vrut să zic, tipărit!

Io: De ce l-ai numit Zale?
Adrian: Zale se cheamă cartea pentru mai multe motive: așa după cum autor și cititor împart partea lor de autoritate asupra textului, opera-i a autorului, exemplarul al cititorului, ambii se raporteaza la text, la conținut. Nu de cele mai multe ori în același fel, dar interacțiunea și comuniunea raportată la text dintre cele două instanțe, creator și cititor există. Creator și cititor, zale?  Nu m-aș fi gândit la asta, deși acum văd clar. Poet și-n titlul cărții? 

Io: Cum vezi scriitorii contemporani ?
Adrian: Scriitorii contemporani aduc în prezent problemele multiple ale omenirii, poveștile de viață, drame, iubiri, patimi într-o perioadă-n care cititul e favorizat și condiționat de tehnică și tehnologie. Deprinderile alfabetului, mai întâi digital, apoi cititul propriu-zis de la vârste tot mai fragede, fac din lumea în care trăim o complexitate prin ea însăși, care nu va duce niciodată lipsa dorinței de a se regăsi pe sine citind povești ale contemporaneității emergente, mereu schimbătoare și evoluând spre nivele unde pragul limitat al tocului de usă nu se vede încă. O remarcă e aceea că azi, ca manifestare cu precădere a diversităților de opinii, ale multiposibilităților pe fondul unui liberalism democratic răspândit ca doctrină politică aplicată în cele mai multe din zonele unde lumea se cunoaște azi, dimensiunile livrești, cel puțin în cazul prozei, al romanului cu precădere scad și nu se mai poate curent vorbi despre remarcabile opere de artă de o întindere uriașă, așa cum canonul literar universal adună prin Dante Allighierri, Shakespeare, Balzac, Stendhal, Tolstoi, Dostoievski, Kafka, Joyce, Proust și ale lor tomuri. Ok, zic eu cum e scriitorul contemporan? Confuz. La fel de confuz ca și cititorul lui. Nici unul nici celălalt habar n-au ce fac, dar… unul scrie, celălalt citește. Ceea ce e bine! Dacă din, să zicem, 300 de cărți scrise într-un an, se remarcă doi scriitori care promit să devină geniali, e fantastic. Păcat însă de hârtia irosită pentru celelalte 298. Mare păcat!

Io: Proza scade deci în calitate? Poezia, și ea?
Adrian: Nu scade musai in calitate, dar tendinta este de a face, tocmai prin raportarea pietei cartii (editor, difuzor, autor) la cerintele pietei, nu musai cititorului, un demers economic profitabil. Difuzorul papă cel mai bine, editura după el, autorul se mulțumește cu degustarea… Bine ne-ai coborât pe tărâmul realității. Tocmai când hotărâsem să m-apuc de scris. Ș-aveam o poveste așa de… am uitat și cum era!

Io: S-a născut românul poet? Zi da! Poet și comentator, știu eu sigur!
Adrian: Poezia e sub proză, la noi în țară, ca alegere a publicului nostru. Dar, de creat, literatură există în ambele direcții. S-a născut, s-a făcut, dar simțul mai profund poate acum decât al altor indivizi din alte popoare ține și de alegerea proprie a fiecăruia, nu doar de o tendință în care lucrurile la nivel social se-ndreaptă pentru că nu-s alocați destui bani pentru educație și sănătate, doi piloni de bază ai unei societăți. Ăăă, ok… s-a născut și/sau făcut. Ah, nu se fac poeți din lipsă de bani la bugetul … bine, hai că ne îndreptăm spre final, nu te mai chinui.

Io: Care a fost ultima carte pe care ai citit-o?
Adrian: Strindberg, o carte de nuvele intitulată Pâine și dragoste, pe care am și recenzat-o.

Io: De ce ai acceptat interviul?
Adrian: Pentru că ne-am cunoscut deja și-n offline, într-o zi în care alegerea era și atunci importantă. Am acceptat să dau curs invitației tale de a răspunde unor întrebări pentru că Gala a fost atunci, repede s-a dus și acesta e un bun prilej de a lămuri pe ici-colo ce nu am apucat atunci să discutăm. Păi… zic c-avem timp și după interviu, nu? Gale mai sunt, una-i acuș, în primăvară 🙂

Io: O întrebare pe care ai fi dorit să ți-o adresez? Pune-o și răspunde.
Adrian: Ce mai fac eu acum, e la fel ce fac demult! Nu e doar gluma, are si seriozitate în ton, pregătesc un viitor roman. Încă-s în faza incipientă a pregăririi materialului ce urmează a fi șlefuit. E din piatră sau metal? Glumesc, spor la scris!

Acesta a fost un interviu cu Adrian Găinaru. Poet, blogger, scriitor. Poezia lui e… hai să nu ne ascundem după deget, mai… greu de înțeles. Și vorbesc acum doar în numele meu. Am citit câteva poezii pe cele două bloguri ale lui. La unele, sincer, m-a bufnit râsul. La altele, am priceput puțin, poate prea puțin din mesajul care venea dincolo de cuvinte. Pe altele, surprinzător, le-am înțeles. La unele nu mi-a plăcut rima, la altele mi-a plăcut ritmul. Voi, dacă nu citiți, n-o să știți niciodată ce reacție v-ar fi stârnit. Citiți-l, așa il veți cunoaste pe el, dar vă veți cunoaște și pe voi. Aveți la dispoziție link-urile, intrați, citiți și… hotărâți singuri dacă veți mai trece sau nu pe-acolo.

Mie nu-mi rămâne decât să-i mulțumesc pentru răbdarea și bunăvoința cu care mi-a răspuns la întrebări iar vouă, celor care ați citit, vă mulțumesc pentru minutele pe care le petreceți pe acest blog. Vă mulțumesc și aștept să reveniți oricând veți crede de cuviință.