Nu spun cã am văzut întreaga lume, nu spun nici măcar că-mi ştiu țara bine, dar, dacã mi s-ar cere să numesc un loc unde mi s-a tăiat respirația, unde cuvintele mi-au fost prea sărace să-mi pot exprima uimirea, admirația, aş răspunde, fără-ndoială: Casa cu Lei, Strada Dianei, Piața Ovidiu, Constanța, România. Nu mă-ndoiesc că ați auzit, măcar, de ea. Rodul unui proiect de casa atribuit de unii lui Ion Birindei, de alții lui Daniel Renard, clădirea construită la sfârşit de secol XIX nu te poate lăsa să treci indiferent pe lângă ea. Cei patru lei sculptați, în poziție şezândã, câte unul pe fiecare dintre cele patru caneluri – coloanele de susținere ale clădirii, te îndeamnă parcă, sã-i admiri, chiar şi acum când anii trec iar restaurarea mult trâmbițată a clădirii nu pare să fie vizibilă ochilor interesați de un stil arhitectonic eclectic, cu elemente neoclasice şi detalii specifice neorenaşterii italiene. Casa cu Lei nu este doar o clădire cu care un birou de arhitectura şi-ar asigura intrarea în istorie, este chiar o bucată de istorie. Istorie care începe undeva între 1898, an inscripționat pe clădire, şi 1902, odatã cu inaugurarea ei de Dicran Emirzian, un armean bogat pentru care a fost construită casa. A fost, de-a lungul anilor, pe rând, locuință, galerie de artă, bancă, sediu de întreprindere, restaurant, nu neapărat în această ordine (în 1921- sediu de bancă, în ’70 restaurant, prin ’50 naționalizată).

arhitectura
foto: arhiva personala
arhitectura
foto: arhiva personala

Vedeți voi, ce v-am spus eu până acum despre clădire sunt informații adunate de pe internet. De ce de pe internet? Pentru că noi nu ştim să ne păstrăm istoria nealterată. Bineînțeles că, în vreo arhivă prăfuită şi pe cale să fie lăsată de izbelişte precum pare să fie lăsată Casa cu Lei, existã înscrisuri care să spună, negru pe alb, cine este arhitectul, care geniu a proiectat senzaționala clădire. Probabil cineva a lăsat scris undeva câte zile, săptămâni, luni a durat până când acel brâu cu frunze de laur a prins contur. Şi ovele. Şi volutele. Şi de ce, sau dacă, proprietarul a ales amestecul de clasicism-renaştere-baroc ori autorul acelui proiect de casa i-a sugerat că, peste ani, clădirea ce la acea vreme părea izvorâtă din dorința de a copia luxul arhitectural genovez, va deveni peste un secol un simbol al oraşului gazdă.

Şi dacă tot am amintit de oraşul-gazdă al Casei cu Lei, câți dintre voi ştiți Piața Ovidiu? Lupoaica? Restaurantele, tavernele, tonetele cu înghețată, târgurile organizate cu diverse ocazii? M-am gândit eu că le ştiți! Zarva turiştilor, ce-şi pierde ecoul printre clădirile vechi de zeci de ani lăsate să-şi păstreze personalitatea, unele proaspăt renovate, altele, doar umbra a ce au fost, ruinele de pe străzile adiacente, aerul de istorie amestecat cu vântul cu aromă de Mare Neagră le-ați auzit, le-ați văzut, le-ați simțit? V-ați lăsat gândul să alerge la posibilitatea de a rămâne acolo, de-a nu vă întoarce la blocul vostru gri, la jobul prost plătit, la un acasă fără culoare, fără arhitectură spectaculoasă, fără lei, coloane, balcoane brodate parcă, nu săpate în piatră? Poate voi nu, dar eu, da! Şi nu doar că m-am gândit, dar m-am şi văzut căutând, descoperind şi învățând istoria fiecărui colțişor al pieței, căutând imagini vechi ale fiecărei clădiri aflate acum în paragină şi încercând să aflu cum de e posibil ca zeci de clădiri declarate monument istoric să fie lăsate să cadă, piatră cu piatră, an după an, fără ca cineva să mişte un deget. Şi nu doar că aş încerca să aflu. Aş încerca să fac ceva! Poate o campanie în care mi-aş alege ca aliați arhitecți, istorici, iubitori de opere de artă. Aş demara o strângere de fonduri şi-aş începe cu cei care, între două fotografii făcute unei foste opere de arhitectură, zâmbesc trist. Şi-aş continua cu cei care, în goana după bani, construiesc pe malul mării aglomerări de beton hidoase pe care, mai apoi, le numesc hoteluri, le dau nume pompoase şi-şi reglează prețurile pe cameră în funcție de cât de cald e afară. Sau, poate că n-aş face nimic din tot ce-am spus până acum. Poate că, printr-o minune, Intim (hotel D’Angleterre, la mansarda căruia Eminescu a stat câteva zile) va renaşte din propria ruină. Slabe șanse, soarta îi e deja hotărâtă, vedeți imaginea de mai jos:

foto: arhiva personala

Poate că Casa cu Lei se va regenera doar simțind cum arhitectul ei se răsuceşte în mormânt simțind cum zidurile pe care le-a gândit cu atâta grijă se surpă lent.

Poate… poate n-aş schimba nimic. Poate că aş lăsa vremea să macine fiecare cărămidă, în ritmul ei, şi peste ani voi privi cum un bloc turn stă înfipt în pământul pe care, altădată, şedea, semeață, lupoaica. Sau, poate cã, peste ani, voi ocoli Piața Ovidiu şi împrejurimile ei încă mustind de legende, oricum nu prea există locuri de parcare pe-acolo şi niciun supermarket mai acătării de unde sã-mi iau o bere la un preț decent, iar de câte ori sunt târguri tematice n-ai loc să arunci un ac şi nici să-ți auzi gândurile. Poate că aş lăsa clădirile să cadă, ca mai apoi să fie date uitării. Aşa cum dăm uitării pe cei ce ne-au fost înaintaşi, aşa cum ne vor da uitării urmaşii urmaşilor noştri.

Şi totuşi… dac-aş putea schimba ceva, aş schimba! Nu doar la zona de care vă spun, centrul vechi al Constanței cu a ei Piață Ovidiu, ci şi la centrul vechi al Bucureştiului, la al Braşovului, al… Aş cere, aş implora, aş impune locuitorilor, investitorilor, trecătorilor, să aibă mai mult respect pentru trecutul pământului pe care calcă, pentru zidurile pe care alții le-au construit cu trudă şi pasiune, pentru aerul pe care-l respiră, pentru oamenii pe care-i au alături.
Make sens? Pentru mine, da. Uneori.

birou de arhitectura

Articol scris pentru proba cu numărul 5 din competiția Superblog 2018