Un aliat neașteptat într-un haos garantat

 Comunicarea verbală este unul din punctele forte ale umanității; este, dar nu a fost așa dintotdeauna.  Spun că nu a fost așa dintotdeauna gândindu-mă la faptul că omul și-a dezvoltat aptitudini verbale pornind de la sunete nearticulate; la început pentru a-și exprima spaima, durerea, uimirea, din nevoia de a-și traduce în cuvinte sentimentele – un fel de translator vocal, dacă-mi dați voie.  Aceste sunete, oricât de ciudat ar suna, sunt rădăcina tuturor limbilor apărute treptat (cred că, oriunde ai merge în lume, oh, ah, au, hmm au același sens). Mai apoi, au început să aloce câte un sunet distinct pentru obiecte folosite, locuri etc, și în timp, transformându-le în cuvinte, au fost capabili să comunice din ce în ce mai clar și eficient. Deși evoluția speciei umane este astăzi mai evidentă ca niciodată, oamenii se nasc încă exact ca și atunci: capabili să scoată sunete, dar lipsiți de capacitatea de a vorbi și a înțelege cuvinte simple. Da, nu vorbim din prima zi de viață, ne sunt necesari câtiva ani pentru a deveni  fluenți în limba maternă, dar mai târziu suntem capabili să asimilăm și limbajul altor popoare; totuși, oricât ne-am dori, nu putem învăța toate cele 6-7000 de limbi vorbite pe planeta (fără a lua în considerare dialectele, numai China are vreo 300). Avantajul zilelor noastre, când vine vorba de comunicare, este că tehnologia  a evoluat și ea – un traducător instant Vasco Translator V4 ne poate ajuta cu succes în momentele în care partenerii de conversație nu vorbesc aceeași limbă cu noi. Am pățit-o!

Toți avem nevoie un traducător instant. Eu, poate mai mult decât alții.

Nu puține au fost momentele când am avut nevoie de o traducere instant. Deși se presupune că ar trebui să știu rusă și franceză (profesorii și-au dat toată silința, eu mai puțin), în momentul de față la una sunt în stadiul de davai palton, la alta… hai să zicem că mai stiu câte ceva dar nu suficient încât să pot purta o conversație decentă, fără  să apelez la furculițion. Ai mei n-au avut bani de meditații și nici nu și-au bătut prea tare capul cu mine că na, la sapă și făcut copii nu trebuie să știi limbi străine, plus că la noi în sat toți oamenii vorbeau (aproape) românește. Cumva însă, planurile lor nu s-au potrivit cu ale mele și mi-aș fi dorit să învăț, la timp, măcar engleza (spun măcar pentru că este, se pare, a treia cea mai vorbită limbă, după mandarină și spaniolă care, conform unor surse, au 955, respectiv  405 milioane de vorbitori nativi). De ce? Pentru că în China nu mă duc că-s deja prea mulți acolo, spaniola am învățat-o în cei aproape 5 ani cât am stat pe lângă Madrid, dar engleza, engleza fraților, mi-a pus capac. Nu vorbim de engleza din filmele americane ci de cea british, de la mama ei, cu accentul aferent. Pentru că, vedeți dumneavoastră, de vreo 7 ani dau cu sapa in UK. Bine, se presupune că-s purtătoare de mapă, dar, în realitate fac de toate, de la dat cu mătura la întocmit rapoarte.  Nu vă grăbiți să trageți concluzii, eu engleză știu, am în cap un vocabular foarte bogat, numai că atunci când vine vorba să verbalizez mi se încâlcește limba: Tuesday și Thursday sună cam la fel, încurc kitchen cu chicken și I do ia locul lui I am în cele mai nepotrivite momente. Ca să nu amintesc faptul că atunci când aud că vreunul e excited încă mă mai gândesc la … altele. Dacă la munca propriu-zisă, fiind o echipă formată din mai multe naționalități, nu prea bagă nimeni de seamă cine a făcut engleza varză, ședințele, fraților, ședințele și trainingurile sunt o sursă permanentă de stres și motiv de amuzament pentru toată lumea. Asta era însă înainte să încep să folosesc o pereche de căști cu traducător. Dacă până la a folosi un aparat de tradus stăteam tăcută de frică să nu spun cine știe ce prostie și dădeam din cap aprobând cu aplomb ce spuneau ceilalți, asezonând cu câte un I agree, he is right sau un simplu yes, hai să vă povestesc pe scurt cum a decurs prima ședință in care am folosit un traducător instant.

Un aliat neașteptat într-un haos alteori garantat

 Am intrat știind ce mă așteaptă: o simfonie de accente și o întreagă paletă de gesturi care încercau să umple golurile de neînțelegere. Managerul, englez get-beget, vorbea așa de rapid că nici măcar celălalt englez din încăpere nu prea părea să priceapă tot. Cei doi polonezi schimbau între ei priviri cu accente disperate, francezul iși unise sprâncenele în încercarea disperată de a a descifra mesajul, iar portughezul se proptise în colțul mesei și se holba concentrat la paharul cu apă ca și cum acolo s-ar fi ascuns vreo revelație. În schimb, colegul român dădea din cap aprobator cu un așa aplomb încât nu-ți dădeai seama dacă întradevăr pricepuse sau Parkinson-ul își alesese ca moment oportun de manifestare mijlocul ședinței.

Eu? Încercam să par implicată, deși mai mult analizam fețele celorlalți decât ce se discuta. Apoi, mi-am auzit, ca prin vis, numele. Creierul meu a încercat fără succes să-mi traducă o bucățică din puzzlee-ul lingvistic pe care-l receptase în ultimele secunde. Panică. Dacă răspund aiurea? Dacă spun vreo tâmpenie? N-ar fi fost prima oară.

Dar nu, nu azi. Azi aveam un as în mânecă.

Cu o mișcare aproape teatală am atins ecranul micului dispozitiv de lângă mine. O fracțiune de secundă mai târziu, o voce clară mi-a tradus întrebarea în română. Vasco Translator V4 nu dezamăgea – 10 motoare de căutare, acuratețe de 96% și conectare automată printr-o cartelă SIM cu internet gratuit, nelimitat, pe viață, în aproape 200 de țări, practic un pașaport lingvistic care îmi permitea să fiu prezentă oriunde, fără teama barierelor de comunicare. Am simțit cum mi se risipeste tensiunea din umeri.

Am ridicat privirea și am răspuns fără ezitare, tot în română. Traducătorul instant și-a făcut treaba impecabil, replicile mele ajungând la ceilalți fără bâlbe, fără sincope, fără frustrarea căutării și negăsirii de cuvinte prin cotloanele minții.

Ședința a continuat, de data aceasta altfel. Dintr-un joc de mimă combinat cu încercări disperate de a comunica prin telepatie, a devenit un dialog real, constructiv. Eram acolo, parte din conversație, expunându-mi opiniile cu ușurință, ajutată în timp real de un dispozitiv capabil să-mi traducă vocea în aproape 80 de limbi. Am vorbit mai mult ca niciodată, am pus întrebări și am făcut observații și, pentru prima dată, am simțit că nu mai sunt un simplu spectator într-o cameră plină cu voci străine.

Când totul s-a încheiat, am ținut dispozitivul în mână câteva secunde și am realizat că tehnologia asta nu poate traduce singurătatea celor plecați departe; nu poate aduce pe nimeni acasă și nici nu poate estompa dorul de cei dragi. Dar poate deschide uși. Poate crea punți între oameni, poate face ca un interviu de angajare, o întâlnire de afaceri sau chiar o conversație cu un necunoscut, acasă sau într-o țară străină, să fie mai ușoare. Fără stres, fără neînțelegeri, fără teama de a nu găsi cuvintele potrivite.

Azi a fost doar o ședință. Mâine poate fi o oportunitate. Când ai un aparat de traducere instant care îți oferă libertatea de a comunica într-o așa multitudine de limbi, parcă lumea devine un loc mai mic și mai accesibil.

Pentru mine, Vasco Translator V4 este deja indispensabil. Un aliat garantat. Și mai am o variantă de translator pe care mă bazez, dar despre căști cu traducător Vasco Translator E1 vă povestesc cu altă ocazie.

Revin și repet: sunt lucruri pe care un traducător instant nu le poate face pentru cei plecați peste hotare: nu poate traduce singurătatea din sufletul celui aflat departe de casă; nu poate traduce nici dorul, nici gândurile îndreptate către cei dragi. Nu poate încălzi sufletele înstrăinate, nu poate răci flacăra ce le mistuie zâmbetele, nici nu poate scurta distanța dintre ei și acasă. Poate că, cine știe, va fi inventat un astfel de dispozitiv într-un viitor apropiat. Până atunci, cuvintele sunt la fel de importante ca și aerul, apa și hrana. Pentru că, da, comunicarea verbală este unul din punctele forte ale umanității, și n-ar strica să avem, fiecare dintre noi, câte o pereche de căști cu traducător, am evita multe neînțelegeri care nu nasc altceva decât suferință.

Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul 1 din competiția Spring SuperBlog 2025