E inceput de martie, iarăși. Am mai trăit și altele, nu mă entuziasmez prea tare, deși soarele, mai luminos ca niciodată, îmi dă o stare de bine, de calm. Fără să mă plâng, mi-a lipsit un pic. De soare zic. Deși, probabil el a mai fost acolo, pe cer, dar n-am fost eu suficient de atentă încât să-l văd zăresc.
Unde-am fost când n-am fost? Prin preajmă, ocupată cu de-ale vieții: muncă, mâncat, dormit. De scris, nici vorbă. De citit, nu prea mult. Am lăsat cotidianul să mă fure și nu m-am împotrivit, dimpotrivă. Uneori e chiar reconfortant să nu-ți diseci prea tare existența și să te lași purtat de succesiunea zilelor, așa cum vin ele. Zic că n-am scris dar, de fapt, am scris romane întregi. În mintea mea, evident. Vedeți voi, se pare ca, in ultima vreme (eu suspectez că dintotdeauna), sufăr de ceva ce englezii numesc overthinking. In traducere proprie și personală, suferința asta se manifestă cam așa: dă-mi un subiect (zi-mi o vorbă, fă un gest sau nu face nimic) și, in momentul in care o să am o frântură de timp liber sau am trei miliarde de chestii de făcut, mintea mea o să disece, rumege, macine, să tragă, întindă, lățească, o să poarte conversații și alcătuiască scenarii cu și despre subiect până la epuizarea acestuia sau păna la apariția subită a altuia. Da-da, e nașpa. Stii cu ce se tratează chestia asta? Cu scris și citit. Din păcate, cotidianul și tratamentul nu prea-și fac loc unul altuia, că nici la capitolul organizare de timp nu sunt prea sănătoasă, dar vă spun despre asta altă dată. E, cumva, dacă de scris scriu abia acum, de citit am tot citit in ultima lună. n-o să vă inșir ce, dar aș vrea să mă (vă) opresc câteva clipe la Groapa lui Hye-Young Pyun.
Cineva îmi spunea că titlul nu prea îmbie la citit și e foarte adevărat. Ca să fiu sinceră, nici povestea. Are o tentă un pic… sinistră. Autorul (autoarea, de fapt) n-are nimic de-a face cu Eugen Barbu,iar Gropile lor nici atât! Și totuși, am cumpărat cartea tocmai pentru că se numea Groapa. Nu, n-am intenția să las aici o recenzie deși sunt aproape convinsă că am oareșce pricepere în materie de gropi, dau în ele, Slavă Domnului, cu un talent care uneori mă sperie. Acum că v-am spus că nu fac recenzie, probabil vă intrebati ce vreau, totuși să spun.
Păi, uite: am citit-o în câteva ore. M-a și enervat. Ca să fiu mai explicită, întâi m-a enervat și dup-aia am citit-o, vă las mai jos (doar) două poze. vouă s-ar putea să vă placă faptul că numele traducătorului, inclusiv o minibiografie sau cum s-o numi, apare de patru ori!, de nu mai știam de cine a fost scrisă cartea! Înțeleg și apreciez munca depusă, mai ales că nu e ca și cum juma’ de Românie ar vorbi coreeana, dar de aici și până a lua fața autorului e cale lungă! Scrie-ți, frățică, cartea proprie și pune-ți numele de câte ori vrei. Bine, s-ar putea ca editura să fi exagerat oleacă doar pentru a se asigura că domnul Târu le mai traduce și alte cărți. Voi ce părere aveți in chestiunea asta?
Bun, hai,totuși, să trecem la carte. Ce legătură are cu primăvara din titlul articolului meu? Practic, niciuna, dacă n-aș menționa faptul c-am citit-o afară, la soare. După ce-am trecut de enervare și m-am apucat de citit m-am oprit de trei ori: ca să-mi aprind o tigară, ca să-mi notez ceva și ca să caut ceva despre autoare. Atât. Mi-a plăcut? Greu de spus! Personaje bine ancorate în poveste, cu personalități clar conturate, unul singur, cel principal, cu nume. Ceilalți, doar cu inițiale sau identificabili prin rolul pe care-l joacă în poveste sau meseria pe care o au: soție, soacră, medic etc. Cum ziceam, personaje bine ancorate în poveste, cu personalități și mimică expresive până acolo încât m-am trezit gândindu-mă ce rol dificil ar avea regizorul și actorii dacă s-ar decide ecranizarea. Sper totuși să nu vină cuiva idea de a face un film din Groapa, am mai văzut cărți bune transformate în filme jalnice. Ca să revin la carte, uite, n-aș ști exact unde s-o încadrez, e undeva între suspans, dramă, thriller. E cert însă că m-a pus pe gînduri. Tare. Am empatizat și cu Oghi, și cu soția, și cu soacra. I-am înțeles pe fiecare în parte și pe toți ca un înteg, le-am înțeles suferința, fricile și, mai grav nici că se putea, m-am recunoscut în fiecare dintre ei. Ori toate astea, însumate, duc la concluzia că mi-a plăcut cartea, o carte pe care, poate, n-aș fi cumpărat-o dacă s-ar fi numit altfel decât Groapa. Uite, apropo de empatie, empatizare, recunoaștere, vă las un citat din carte:
Ei, ăsta e momentul în care m-am identificat cu soția. Păi știți voi de câte ori m-am apucat eu de câte o chestie și am abandonat-o? Uite, hai să luăm ca exemplu scrisul. Să vă zic câte povești am țesut în minte și… atât? Spun de scris și nu despre alte lucruri pentru că am intra pe teritoriu minat și n-aș face niciun bine nimănui. Să fie, totuși, consemnat că-mi recunosc bubele, le accept și, surprinzător, nu le regret. Deocamdată. Și mai notați, vă rog, că nu am intenția de a nu repeta. Uite, chiar acum încep ceva ce nu știu dacă voi putea duce la bun sfârțit: SpringSuperBlog. Dacă tot am trecut pe-aici, poate scrisul pe o temă dată mă va ajuta să ies din groapa în care-am intrat. Până una-alta, vă doresc lectură plăcută, fie că veți citi Groapa (bine, recunosc, v-o recomand!), fie că veți citi ce voi scrie eu pentru SuperBlog.
Primăvară cu soare să aveți!