Ce fac eu când am o zi liberă? Dorm. Ei, azi n-am putut, așa că m-am apucat să-mi răsfoiesc blogul și… mirare, am reușit să citesc câteva articole vechi.
Zic mirare (evit să mai trec prin ele de teamă să nu m-apuc să șterg ce-am aberat pe-acolo) pentru c-am rămas surprinsă de felul cum scriam prin 2013. Am trecut cu ceva toleranță peste greșeli – nah, nu m-oi apuca după atâția ani să dreg busuiocul, oricum nu le mai citește nici pwulea – mi-am zis, și-am parcurs rândurile cu grijă, încercând să-mi amintesc când și de ce, sub imperiul cărui impuls am debitat toate bazaconiile alea. Evident, memoria nu m-a ajutat deloc, dimpotrivă, a refuzat să mă lase să mă recunosc în vreo frază. Am renunțat, la un moment dat, să mai citesc. Mi-a rămas însă în minte, ca o dâră de parfum ieftin, mirarea: în care moment din anii care au urmat m-am schimbat atât de mult încât nu-mi mai recunosc propriul umor? De ce azi nu pot nici măcar să zâmbesc la ceva ce, cu siguranță, mă amuza atunci? Stiu că mă distram teribil scriind, de asta sunt sigură. La fel de sigură cum sunt și de faptul că acum, scriind, nu voi spune nespuse, voi goli doar sacul cu nedumeriri.
Scriu tot mai rar. Atât de rar încât scrisul mi-e din ce în ce mai greoi și mai greu de priceput. Cuvintele își pierd sensul pe măsură ce tastatura le înșiră în pagină, se golesc de conținut, de formă, se pierd în fraze care, odată așezate negru pe alb nu mai au niciun înțeles. De umor, nici vorbă. Unde-i baiul? Evident, e de la mine, e la mine-n ogradă, atâta lucru sunt în stare să recunosc, ar fi culmea să dau vina pe alt(cine)va. Totuși… ce s-a întâmplat? Unde, când, de ce mi-am pierdut cuvintele, umorul, ușurința de a găsi în tot ce mă înconjoară un subiect de scris? Unde mi-e dorința de a înșira verzi și uscate, unde e plăcerea de a lăsa tastatura să-mi urmeze cursul gândurilor, am pierdut-o, mi-a fost furată, a murit? Dac-aș săpa mai adânc în sutele de articole scrise sub imperiul primului impuls, aș găsi-o?
Dac-aș găsi-o, la ce mi-ar folosi? Nu mai sunt aceeași, nu mai gust același umor, pentru ce-o vreau înapoi? Doar ca să înșir niște gânduri care, peste câțiva ani îmi vor părea la fel de străine cum îmi par acum acelea de acum câțiva ani? Nu prea are sens, nu? Știu răspunsul. E astenie de primăvară apărută în mijlocul iernii. Sau o zi liberă în care mirarea a luat locul somnului. Cine mai știe…