Nimeni, niciunde

Nimeni, niciunde – așa mă simt uneori. Alteori am senzația c-am atins punctul în care aroma fericirii mă învăluie, dîndu-mi câteva clipe senzația de împlinire. Câteva clipe doar, pentru ca mai apoi cotidianul să-mi îndrepte atenția spre diverse nimicuri. Nu, nu mă încadrez în categoria veșnicului nemulțumit, n-am nici apucături de iederă care să-mi macine liniștea. Totuși, cumva, ceva, lipsește. Dacă m-ar întreba cineva ce, n-aș ști să spun. Sau poate că…

Îmi lipsește Locul. Timpul. Spațiul. Poate aerul. De fapt… nu. Le am pe toate, le folosesc în cele mai banale scopuri, le irosesc și mai apoi mă sufoc găsind desaga goală. O-ntorc, o scutur, o storc, în speranța c-a mai rămas vreun dram din ele, ghemuit pe undeva, în vreo cusătură trasă anapoda de croitorul grăbit să-și facă norma. O arunc furioasă că n-am fost destul de deșteaptă să pun deoparte câteva ceasuri, doi metri pătrați și aer pentru câteva inspirații. Data viitoare, îmi promit, voi face economii. Știu însă că în fiecare dintre dățile viitoare le voi irosi, cu aceeași dare de mână, pe aceleași banalități. Ca să mă simt, mai apoi, iarăși, aceeași nimeni, niciunde.