Încerc să-mi amintesc care era planul, unde intenționam să ajung, care era țelul, care a fost scopul primului pas, către ce intenționam să mă îndrept.
Tic-tac.
Încerc, și uneori îmi pare că-mi amintesc. Alteori mă opresc și constat cu disperare că picioarele, mintea, inima, toate la un loc, refuză să se mai miște, să mă urmeze, oarbe, pe un drum al cărui capăt se piede într-o ceață lăptoasă. Un soi de paralizie îmi acaparează simțurile.
Tic-tac.
Unde mă duc? Nu mai știu către ce am pornit, nu mai știu dacă a fost cale lungă sau grea dar știu că am obosit și mi-e doar somn. Am obosit să merg către un „undeva” când tot ce vreau e să mă așez într-un colț întunecat și să mă acopăr cu umbră.
Întuneric. Liniște. Nimic. Nicăieri. Nu, nu spre asta mergeam. Opresc timpul. Adu-mi aminte tu, timpule, spre ce mă grăbeam!
Timpul s-a oprit să-mi răspundă, îl simt. Un ceas ticăie. Ascult atentă. Ticăitul vine de undeva din mine, sunetul îmi vibrează în timpan, îi simt ritmul. Înseamnă oare că mai am timp să ajung acolo unde nu-mi mai amintesc că mergeam sau că rămân fără el, că-l irosesc concentrându-mă să-l ascult cum trece? Cum să treacă dacă eu m-am oprit? De ce să treacă, dacă eu nu mă mișc? Mai bine-l ignor. Nu pot. El e ecoul hăului neputinței mele de a-mi aminti încotro mă îndrept. Sau poate că eu sunt ecoul timpului pierdut dorindu-mi doar somn și umbră.
Tic-tac, zice timpul. Eu, ecoul, doar tac.
Comentatorule, tu ştii ce dor mi-a fost de tine?
Uităm uneori, ne pierdem alteori, ne mai risipim. Dar ne ridicăm apoi şi căutăm un alt drum, dacă ăla pe care l-am uitat s-a acoperit de alţi paşi…
Potecuță, așișderea, trec mai rar pe la tine dar nu te-am uitat. Cât despre drumuri, ce să zic, uneori sunt prea multe și nu mai avem pași suficienți pentru toate. Poate…