Ecou

Încerc să-mi amintesc care era planul, unde intenționam să ajung, care era țelul, care a fost scopul primului pas, către ce am vrut să mă îndrept.

-Tic-tac!

Încerc, și uneori îmi pare că-mi amintesc. Alteori mă opresc și constat cu disperare că picioarele, mintea, inima, toate la un loc, refuză să se mai miște, să mă urmeze, oarbe, pe un drum al cărui capăt se piede într-o ceață lăptoasă. Un soi de paralizie îmi acaparează simțurile.

-Tic-tac!

Unde mă duc? Nu mai știu către ce am pornit, nu mai știu dacă a fost cale lungă sau grea dar știu că am obosit și mi-e doar somn. Am obosit să merg către un „undeva”  când tot ce vreau e să mă așez  într-un colț întunecat și să mă acopăr cu umbră.

-Tic-tac!

Întuneric. Liniște. Nimic. Nicăieri. Nu, nu spre asta mergeam. Opresc timpul.

-Adu-mi aminte tu, timpule, spre ce mă grăbeam!

-Tic-tac!

S-a oprit să-mi răspundă, îl simt. Mai ticăie? Ascult atentă. Da, îl aud! Tic-tac! Vine de undeva din mine, sunetul îmi vibrează în timpan, îi simt ritmul. Înseamnă oare că mai am timp să ajung acolo unde nu-mi mai amintesc că mergeam sau că rămân fără el, că-l irosesc concentrându-mă să-l ascult cum trece? Cum să treacă dacă eu m-am oprit?  De ce să treacă, dacă eu nu mă mișc?

Tic-tac!

Mai bine-l ignor. Pot! Nu pot.  Să fie doar ecoul hăului  în care zace putința de a-mi aminti încotro mă îndrept? Sau chiar eu sunt  ecouul timpului pierdut  pe drumul dintre umbră-mi și somn?

Tic-tac, zice timpul. Eu, ecoul, doar tac.