Pe la treij’ de ani m-am oprit din ce făceam (curățam o ceapă și trei morcovi) şi mi-am spus cu glas tare: „Asta nu-i viață! Am nevoie de-o aventură!”. Nu vreți să ştiți urmarea, da’ vă zic doar că ceapa n-a mai ajuns în ciorbă. Nici morcovii, evident, pentru că mama-soacră apăruse (ceasul rău, pisica neagră, norocul chior sau ce vreți voi), în ușa bucătăriei. Lăsând gluma la o parte, dorința exprimată a avut oareşce urmări aventuroase, dar nu în sensul c-am pornit în vreun circuit safari ci mai degrabă într-o excursie personalizata, unde-am făcut cunoştință cu faptul că mama soacră crescuse, probabil, într-unul din triburile primitive din Etiopia. Când s-au liniştit apele, eram mai înverşunată ca oricând.
Pesimiștii
– Extreme Travel? Am auzit de ei. Dar, dragă, nu-i mai bine să vă duceți în concediu la Amara? E linişte, ce-ți trebuie ție safari?
– Ferească Dumnezeu! Ție ți-e frică să ieşi din casă după zece noaptea! Nu te mai prosti, am văzut o mega ofertă de 6 zile la bulgari, all inclusiv. Te bronzezi, te odihneşti, mănânci bine..
– Hahahahaha! Hai că m-ai făcut să râd! Circuit safari? Tu? Hahahahaha!
-Ăh? Da, am văzut o reclamă, organizează circuite safari care merită toți banii! Dar, draga mea, ție ți-e frică şi de bichonul vecinei tale, pe-acolo-s animale sălbatice, ştii, nu? Cred c-ar trebui să te mai gândeşti!
–Zanzibar? De ce, nu mai aveau locuri pentru excursia în Patagonia? Hihihihihihi.
Cam astea au fost reacțiile prietenelor mele, şi ele la fel de legate cu un capăt al funiei de cratiță şi cu celălalt de muncă ca şi mine.
Prea târziu, făcusem rezervările deja. Eram absolut conştientă că băşcălia prietenilor era meritată, afurisitul de bichon era un coşmar pentru mine iar cea mai de anvergură aventură trăită până la 30 de ani era lupta pentru stăpânirea leilor pe card (îi dădeam gata mai ceva ca un braconier din Africa). Bine, aş putea să mai adaug ceva aventuri extreme: căratul sacului cu cartofi de la piață până acasă, fuga după tramvai etc.
Rezervarea
Cum ziceam, rezervările erau făcute, iar data plecării se apropia cu paşi prea repezi. Soacra, amărâtă că pleacă odorul ei urechea la dorințele nevestii. Odorul, amator de alpinism (cu câteva excursii in muntii Romaniei bifate, la care eu participasem doar cu pregătirea sandwich-urilor), încântat că va urca pe ruta Machame. Eu, aproape leşinată de frica de necunoscut. În trei săptămâni sunasem de şaizeci de ori la agenție să-i întreb chestii. Ce chestii? Păi… ce haine să-mi iau, cu mânecă lungă sau scurtă? Nu cumva e vreun vaccin de făcut și de care au uitat să-mi spună? Mai e ceva de plătit pe-acolo, că eu nu vreau să rămân amanet pe la vreun trib primitiv de-ăla! Unde-o să dormim, cum e cortul, avem aer suficient? Semnalul la mobil cum e? Da’ când mi se termină bateria unde-o încarc, avem prize în cort? De-astea. Mi-au răspuns de fiecare dată cu calm şi logică. Credeți că m-am liniştit? Dacă întrebarea asta venea de la soacră-mea, răspunsul începea cu d şi se termina cu un a şi un rânjet victorios. Dacă mă întrebam eu pe mine, îmi răspundea inima cu nişte bubuituri şi urechile-mi vâjâiau de emoție. Emoție? Pe naiba! Eram deja, mă scuzați, c…ată pe mine de frică.
Turism de aventura : Start!
A venit şi ziua cea mare! Vă vine a crede sau nu, am plecat în aventura vieții mele. Am aterizat cu bine, am fost cazați, iar a doua zi dis de dimineată am pornit la drum. Un drum despre care știam că va fi lung, dar pentru care, cumva, mă mobilizasem psihic. A urmat o ascensiune pe Kilimanjaro. De la cele 5 ore de mers prin pădurea tropicală la Senecile uriaşe din platoul Shira, din valea Karanga până la tabăra Barafu, mi s-a tăiat respirația de zeci de ori. Frica de dinainte de plecare a lăsat loc uimirii, încântării, nevoii de a vedea tot, de a nu rata niciun firicel de iarbă. Nici măcar urcuşul până la cei 5895m ai vârfului Uhuru Peak nu m-a doborât, şi cum ar fi reuşit când ştiam că acolo, sus, mă aştepta răsăritul soarelui? Când mi-a fost înmânat certificatul care atesta c-am făcut traseul, mi-au dat lacrimile. Eu, fricoasa, obosita, comoda, urcasem peste 5000 de metri! Nu ştiam cum va fi restul excursiei dar entuziasmul luase definitiv locul fricilor mele ridicole.
Safari
Când am ajuns în Ngoro-Ngoro, am crezut că-s în mijlocul unei emisiuni de National Geografic: girafe, struți, hiene, crocodili, maimuțe. Ele lăsându-se admirate, ca şi când ar fi fost cel mai natural lucru de pe Pământ, eu, cu gura căscată şi degetul lipit parcă de butonul aparatului de fotografiat. N-am simțit nici căldură, nici frig, nici teamă. Doar nevoia de a surprinde fiecare amănunt, fiecare mişcare, fiecare respirație a naturii ce mă înconjura. Frica de bichon luase o turnură spectaculoasă. Se transformase în duioşie pentru puiuții de lei care parcă cereau mângâieri, în admirație pentru cangurii care-şi protejau în ingenioasele marsupii odraslele, în veselie la vederea maimuțelor care-şi puneau la bătaie arsenalul de giumbuşlucuri doar-doar vor fi răsplătite cumva. Eleganța girafelor, agerimea hienelor, statura impunătoare a elefanților mi-au tăiat, la fiecare privire, respirația. La întoarcere, la întrebarea „Cum e Africa?”, am răspuns cu un singur cuvânt: uimitoare!
Au trecut ani de-atunci. Ne dorim să repetăm experiența, să mergem iarăşi în una dintre acele excursii personalizate. Şi, cu siguranță, o vom face curând.
Cum m-a schimbat această experiență? În afară de faptul că am început să-i cumpăr bichonului vecinei bunătăți, m-am schimbat eu, ca om. Acelui safari îi datorez acum faptul că urc, aproape la sfârşit de săptămână, pe munte; tot lui îi datorez şi faptul că mi-am (re)amintit că natură nu înseamnă doar pătrunjel, leuștean, morcov și ceapă, înseamnă viață, vietăți, aer curat, peisaje te fac să-ți dorești să rămâi acolo o veșnicie.