Strălucea. O văzusem aproape zilnic dar, de când apăruse el, era alta. Zâmbea ca şi cum lumea întreagă complotase pentru ca tălpile ei să calce pe drum lin spre fericire. Vocea i se schimbase, tonul îi era ca o mângâiere călduță de rază de soare apărută în toi de iarnă geroasă. El o mânca din priviri. Îi aducea flori, mereu un trandafir roz, la fel de roz ca şi culoarea obrajilor ei care se aprindeau parcă la vederea lui. Îi zăream ținându-se se mână, râzând, şoptindu-şi unul altuia câte ceva şi-apoi râzând iar. Ea râdea şi-şi lăsa capul pe umărul lui, cu un soi de lascivitate în mişcări, vrând parcă să-şi ascundă veselia de ochii lumii. El o lua de mijloc şi rămâneau aşa secunde bune, până când ecoul râsului ei se stingea în sărutările lui pătimaşe. Nu mă puteam abține să nu-i urmăresc cu coada ochiului. Îi priveam şi nu mă puteam abține să nu mă întreb: aşa să arate oare fericirea?
…………………..
-Trebuie plătită întreținerea, crezi că putem amâna un pic acel city break ?
Nu mai era aceeaşi. Nici el. Ei îi mai ghiceam uneori zâmbetul în glas când vorbea cu Vlad, puştiul lor de 7 ani. Lui, nu. Umerii i se lăsaseră, apăsați de prea multe griji. Încă se iubesc, ştiu asta. O ştiu din tonul blând cu care-şi vorbesc, o mai ştiu şi când îi văd ținându-se de mână, acum trei, pe aleile din acelaşi parc unde i-am zărit prima dată împreună, şi când, uneori, cu un gest timid parcă, el o prinde de mijloc şi rămân în loc să-şi privească copilul jucându-se, lipsit de griji.
Unde-a dispărut însă flacăra din ochii lor? În care negură? În cea a ratelor la casă, a orelor rămase peste program la un serviciu prost plătit sau a timpului viclean, a rutinei?
„City break Christian Tour„. Pliantul era acolo de ceva timp. Dat fiind că obişnuiam să-mi cumpăr de la ei bilete de avion Christian Tour îmi trimitea periodic oferte city break. Am fost în două, al treilea l-am plănuit dar a trebuit să renunț din cauza unei conferințe la care-mi confirmasem participarea încă de la începutul anului şi de care, mai apoi, uitasem. City break in Madrid. Superb oraşul, l-am văzut cu diverse ocazii însă niciodată n-am avut suficient timp să-l cunosc îndeajuns de bine. Mi-aş fi dorit să-l pot străbate la pas, să-i simt vibrațiile, să-i admir cele mai ascunse unghere, să-i aflu legendele şi să fac toate astea ținând-o de mână pe ea. Cândva, în imaginația mea, vizitasem cu ea Prado: Goya cu a lui Maja desnuda, Venus şi Adonis al lui Tiziano, Ribera cu Visul lui Jacob şi toți ceilalți ne-ar fi fost, pentru mai târziu, amintiri pe care să le depănăm împreună. O dusesem şi în Retiro; Rosaleda lui Rodriguez, celebra grădină de trandafiri i-a umplut inima de bucurie, ştiam că trandafirii sunt florile ei preferate, iar la Almudena îi dădusem inelul care ne-ar fi legat pentru tot restul existenței.
Pliantul era încă pe birou. L-am mai studiat pentru ultima dată şi am sunat. N-a fost greu deloc să planific, ajutat de unul din consultanții Christian Tour. M-am interesat de toate cele necesare, la capitolul hoteluri Christian Tour mi-a fost iarăşi de ajutor, am ales unul aproape de Plaza Major, de unde puteau ajunge uşor şi la Prado (am cumpărat inclusiv biletele de intrare la muzeu), şi în parcul Retiro pentru trandafiri, şi la Palatul Regal, şi la Catedrala Almudena, cea care-ți taie respirația cu măreția, arhitectura. N-am uitat nici de Bernabeu, stadionul care poartă-n el toată istoria Realului, m-am gândit că lui i-ar face plăcere să-l vadă. Cu cecurile de călătorie, necesare lor, m-am gândit eu, pentru a face cunoştință cu bucătăria spaniolă (paella valenciană, jambonul iberic şi alte câteva care nu trebuiesc ratate), am rezolvat destul de repede. Nu mi-a rămas decât să fac cumva ca ea să accepte darul meu. De fapt… nu trebuia să afle de la cine vine.
Am ştiut dinainte ca ea să intre în birou că au fost încântați.
Am reuşit să-mi păstrez o mină neutră când ea, cumva temătoare, mi-a povestit cum soțul ei fusese desemnat angajatul lunii şi, cum, drept răsplată, primise o vacanță de tip city break in Madrid dar pentru asta avea nevoie de două zile libere. Pentru asta venise. Avea cererea în mână dar nu îndrăznea, parcă, să mi-o întindă.
-Şi copilul, m-am trezit întrebând.
-Oh, el e plecat în exact aceleaşi două zile într-o excursie la munte, cu şcoala. Îl va însoți sora mea, care e învățătoare şi…
-Bine atunci, să vă bucurați de vreme bună la Madrid!
I-am văzut din nou ochii zâmbind, ca atunci când el îi aducea trandafiri şi o făcea să râdă. Pentru câteva secunde, pentru că m-am întors brusc cu spatele. Era atât de frumoasă aşa, zâmbind, că mi-a fost teamă să nu stric totul. La ce bun? Ea îl iubea pe el, eu nu-i spusesem niciodată mai mult de „bună ziua” când treceam în drum spre ieşire, pe lângă biroul ei.
– Drum bun! Să nu ratezi Prado şi Grădina de trandafiri!
I-am simțit uimirea, deşi nu-i vedeam fața. Mi-am muşcat buzele până aproape de sânge. Ce mi-o fi venit?
Am auzit uşa închizându-se şi m-am întors încet. M-am îndreptat spre fereastră, aerul din încăpere nu-mi mai era suficient. Am văzut-o ieşind din clădire aproape alergând şi sărindu-i în brațe. Şi-am auzit iarăşi, după mulți ani, râsul ei. Şi-a lăsat capul pe umărul lui lat. Era a lui. Fusese dintotdeauna.
Articol scris pentru proba cu numãrul 2 din competiția Superblog 2018
un gest frumos. de fapt cica asta e adevarata iubire… dar mai rar asa ceva 🙂
Rar, adevărat, dar hai sã sperăm cã nu şi pe cale de dispariție 🙂
Frumos scenariul! Bafta, Ioana!