Cineva m-a întrebat în seara asta dacă-mi place cum scrie, dacă ar trebui să continue sau să se lase. Știți ce i-am răspuns? Scrie dacă asta îți face plăcere. Fă-o în primul rând pentru tine. Nu te gândi la ce cred ceilalți. Nu cred că ăsta a fost răspunsul pe care-l aștepta dar… de ce să scrii pe blog? Doar pentru că ești deștept, ai gramatica la tine, vrei să transmiți lumii întregi din gândirea ta profundă, pentru că ai imaginație, talent cu carul sau… de ce?

Să începem cu mine. Om vorbăreț n-am fost niciodată. Nu-s genul care turuie vrute și nevrute. Sunt tăcută, chiar mută după părerea unora.  Confidențe fac rar, iar când fac, o fac evaziv, oricât de apropiată mi-ar fi persoana pe care o am în față. Scrisul însă… cu scrisul e altceva.  De ce scriu pe blog? Sunt eu, tastatura și gândurile. Negre, verzi, roz, ironice, șugubețe, sunt toate ale mele. Nu mi le cere nimeni, nu sunt nevoită să le scriu, nu mă presează nimeni, nu simt ochi sfredelitori ațintiți spre mine în așteptarea răspunsului la vreo întrebare pe care nu mi-o pun nici singură. Eu, tastatura și gândurile. În fiecare postare las pe blog o părticică din mine. Bună, rea, pesimistă, e o bucățică din mine. Fac confidențe? O, da! Am articole în care, deși vorbesc despre alții, spun, de fapt, enorm de multe despre mine. Mă expun? Nu, deloc, cred că mă ascund binișor în spatele cuvintelor. Nu de puține ori însă, am fost înțeleasă. Și știți ce? N-a fost deloc rău ca un străin să-mi ghicească firul real al postării. Uneori te simți ușurat, alteori indiferent. S-a întâmplat și invers, să scriu despre ceva pe șleau și cei care-au citit să înțeleagă… exact anapoda. Dar ăsta e farmecul. Să vă spun c-am fost tentată de câteva ori să renunț la blog? N-am făcut-o pentru că blogul meu a devenit un album de gânduri. Un loc unde sunt eu, așa cum nu pot fi în realitate. Sau așa cum nu vreau să fiu, cine mai știe… . Cert e că-mi place să scriu. Mai mult decât să vorbesc.

De ce scriu ceilalți? Din interviuri am aflat motive multe. Pasiune, plictiseală, nevoie, etc.  Unii o fac atât de bine încât, la un moment dat, ai impresia că-și irosesc talentul pe altarul vastului internet. Am la îndemână cel puțin două exemple. Doi oameni care mă uimesc periodic cu sensibilitatea lor, cu darul de a da cuvintelor o valoare magică. Oameni care își pun sufletul în postări, fără să se teamă că vor fi criticați, înțeleși greșit sau altcumva.  Nu, n-o să pun link-uri spre blogurile lor. Nu azi. Poate în altă zi, într-un alt context.

Toți scriem la fel de bine? Evident că nu! Unii habar n-au să vorbească, dară-mi-te să scrie. Dar scriu, și o fac atât de prost că aproape ți-e jenă să știi că frumosul tău blog stă pe același internet cu al lor. Și-ți vine să dai report, să dai cu bâta, cu înjurătura și cu tămâie după ei. E bine s-o faci? Nu!

De ce să nu scrii? Nu ai nici măcar un singur motiv. Dacă simți nevoia să scrii, scrie! Pe un blog, pe Facebook, într-o agendă, pe gardul vecinului. Exprimă-te, chiar dacă o faci cu greșeli gramaticale, chiar dacă frazele tale sunt mai întortocheate decât căile Domnului. Spune ce părere ai despre ceva anume, transformă-ți gândurile în cuvinte și cuvintele în propoziții. Asumă-ți greșelile, corectează-le dacă poți și scrie mai departe. Stiu, poți la fel de bine să și vorbești, dar vorbele se pierd. Scrisul rămâne. Așa cum ai fotografii de la prima băiță până la selfie-ul de azi, nu ți-ar place să ai și gândurile la fel de bine conservate? Chiar și pe cele de care ești mai puțin mândru. Nu le renega, sunt ale tale toate. Scrie-le.

Scrie deci, și lasă-i și pe alții să și le scrie pe-ale lor. Citiți-vă reciproc. Poate veți învăța câte ceva unul de la altul, sau măcar de la voi înșivă.

Stiți ce-a spus Paul Valery? ”Un om care scrie nu e niciodată singur”; Gabriel Garcia Marquez– ”Scriu ca să nu fiu nevoit să vorbesc” iar  Cervantes– ”Condeiul este limba sufletului”

Tu de ce scrii pe blog? O faci bine?

 

Tags: , , , , ,