N-am mai scris ďe… doi-trei ani? Să fie mai mult? Nu vreau să verific, nu cred că m-ar ajuta cu ceva să ştiu exact.
Well, dacă tot am trecut pe-aici (am reuşit cu greu să mă loghez, nu-mi aminteam parola), m-am gândit să văd dacă mai ştiu să mă vântur prin setări. Evident, toate cele erau neactualizate, mesaje în pending gârlă,spamul plin ochi, statistici… subțirele (probabil vizitatori aterizați fără voia lor pe pagini fără nicio legătură cu ce au căutat). M-am simțit ca intrată într-o casă dărăpănată, fără geamuri, cu acoperişul câş, dar cu uşa bine încuiată (v-am zis, parola). Am simțit ca şi cum nu-mi apartinea. Sau că mi-a apartinut dar că… am vândut-o. Da, am vândut-o. Am luat pe ea tone de rutină zilnică, zile în care m-am ascuns în mine, kilometri de alergat spre o țintă nedefinită. Ieftin. Am vândut-o la cel mai mic preț. Am lăsat-o în urmă pe ea, casa care mi-a găzduit bucuriile, frustrările, secretele ascunse printre rânduri. Şi-am regăsit-o şi nu ştiu ce să fac cu ea. S-o las să se năruie? Să las timpul să şteargă cuvintele aşezate cu atâta grijă în ea? Să o reneg, să-mi văd de rutina mea şi-aşa prea solicitantă? Da. Sau nu. Sau… aş mai putea face o încercare.
M-aş putea înscrie la Superblog. Aş scrie, aşa cum am mai făcut-o, pe teme date şi, cine ştie, poate că aşa îmi voi răscumpăra casa ce altădată mi-a fost loc apropiat sufletului meu. Iaş putea da aerul familiar de altădată? Greu de zis dacă aş reuşi. Ştiți voi, fost-ai lele! Totuşi ce am de pierdut?
Mă înscriu la Superblog. Incepe pe 1 Martie. Vedem ce iese, ori cade acoperişul pe mine, ori… nu cade.