Tu ce vrei să te faci când vei fi mare? Sigur am avut cel puțin o duzină de răspunsuri la momentul când mi se punea întrebarea. Între timp anii au trecut și, cumva, le-am uitat. Am uitat visuri, năzuințe, dorințe; le-am îngropat puțin câte puțin, zilnic, în rutină și griji inutile. Astăzi, puținul pe care mi-l amintesc nu îmi aduce nici nostalgie, nici voința de a le dezgropa. Am învățat să uit să visez, să-mi las imaginația să zboare. Mă împiedică masca sub care-mi ascund zâmbete și grimase, mă împiedică valul de știri cu aromă de pandemie și gust amar de distanțare socială? Nu, nu ele. Mă împiedică ne-voința proprie, amorțeala în care m-am afundat și rutina în care mă complac.
Fă rai din ce ai, zic unii; cam greu – zic alții. Eu tac. Nu găsesc nimic de spus, nu aspir la rai, raiul înseamnă tot, nu-i pentru cei ca mine, eu sunt doar o bucățică de pământ împânzită de buruienile timpului trecut și ceața viitorului. Prezentul? Ascult James Arthur cu mintea răvășită de vântul necontenit și un soare care pare să răsară mereu pentru alții. Mi-e frig și nu fac nimic. Mi-e foame și tac. Mi-e silă și râd. Dorm și obosesc.
Fă rai din ce ai, zic unii. Între timp, un cactus înflorește la o fereastră închipuindu-se, probabil, cuprins de brațele fierbinți ale deșertului-mamă. Îl privesc și simt mirarea, vecină cu uimirea, lățindu-mi-se pe chip; el și-a făcut propriul rai într-un ghiveci plăsticos, ieftin, și-a întins rădăcinile într-o mână de pământ și a înflorit privind prin geam razele incerte, apatice, ale unui soare palid. Eu? Mă uit la raiul lui șubred, îi privesc florile și aproape că-l invidiez.
Tu ce vrei să te faci când vei fi mare? Cactus, aș răspunde acum. Aș sta pe pervazul unui geam oarecare și aș înflori așa cum niciun altul n-a înflorit. Aș arăta că pot. Cui? Soarelui cu dinți, vântului sec, ploilor reci de dincolo de sticla murdară. Nu azi, poate mâine sau în altă zi. Azi ascult James Arthur. Can I be him, întreabă el. Poți, răspunde cactusul.