Furnizorul tău de experiențe este însăși viața. Oricât de bine ai planifica-o, oricât de tare te-ai strădui să mergi, fără abatere, pe drumul ales, neprevăzutul își va arăta colții, te va pune la încercare, îți va arăta reversul medaliei la care râvnești pe ascuns sau în văzul întregii lumi; vei cădea tocmai când ești convins că nimic nu te poate răni, vei plânge când te vei aștepta mai puțin, vei fi înjunghiat și pansat de aceeași ființă, vei suferi dezamăgiri pentru care nimeni, niciodată, nu te-a pus în gardă. Vei rămâne fără apărare, ți se va goli mintea și-ți vei simți trupul străin, nu-ți vei recunoaște gândurile, îți vei dori să nu mai exiști, toate astea într-o singură secundă. În secunda următoare te vei ridica. Mai puternic acum, călit, vei reînvăța să pășești pe propriile picioare, determinat să lupți cu morile de vânt, să inspiri aer rece fără să te plângi de răceala lui. Vei fi alt om. Vei fi alt om pentru că furnizorul tău de experiențe, viața, tocmai te-a ajutat să înveți că nimic din ce crezi că ți se cuvine nu sosește prin curier, frumos ambalat și cu transportul gratuit.
Mi-ar plăcea să întăresc tot ce-am spus mai sus cu exemple din propria mea experiență de viață, dar nu mi-e deloc ușor, ar trebui să sap hăt, departe, la distanță de zeci de ani, să-mi amintesc fetița de patru ani pierdută într-o mulțime înlăcrimată; s-o revăd confuză, privind la o cutie așezată prea sus pentru ca ea să vadă ce e înăuntru, deși, instinctiv, știe că nu poate fi ceva frumos. Surorile ei mai mari plâng, frații ei plâng, plânge și mătușa, și vecinele… Fetița nu plânge. De ce-ar plânge? Nu s-a lovit, n-a lovit-o nimeni, iar cutia aceea mare e așezată prea sus pentru a-i putea stârni vreo lacrimă. Va plânge peste ani, pentru niște străini. Va plânge cu toate lacrimile nevărsate atunci, la moartea mamei ei, pentru cei pe care, printr-un joc ciudat al vieții, îi are în grijă noapte de noapte. Va plânge pentru oameni pe care nu-i mai plânge nimeni pentru că sunt prea bătrâni, prea suferinzi și lacrimile nu le sunt de niciun folos. Fetița revine din adâncurile trecutului pentru fiecare dintre ei, o dă la o parte pe femeia de azi, cea care le păzește nopțile, și plânge. Lacrimile ei nu alunecă. Îi joacă în ochi, și le închide în suflet, respiră adânc și tace. Când strânge prea multe, le eliberează, pe ascuns. Și-apoi se face nevăzută până când altul, un alt suflet captiv într-un corp măcinat de ani și boală, se eliberează, ca și lacrimile fetiței, din capcana în care e încătușat, pornind spre lumină. Cel puțin așa speră mereu și fetița, și femeia de azi, că toate sufletele merg, când le vine timpul, spre lumină. După, reușesc amândouă să zâmbească. Și, tot după, ele, amândouă, ținându-se de mână, devenind din nou una, se simt pregătite să înfrunte orice experiențe. Nu pentru c-au devenit mai curajoase, ci pentru că sunt mai puternice. Și-au acceptat trecutul și prezentul le este dovadă. Nu plâng din lașitate, nici din neputință. Sunt doar lacrimi de recunoștință. Recunoștința c-au fost lăsate să stea, amândouă, în preajma acelui om, în ultimele secunde din viața lui.
Pentru unii dintre voi poate părea ciudat dar eu niciodată n-am perceput evenimentul acela ca fiind unul negativ. Poate și datorită faptului că nu mi-am văzut părintele mort. Ce-am văzut era o cutie, un sicriu și, mult mai târziu un mormânt. Mi-a fost dor de mama? Aș fi vrut-o alături? Am urât-o că a plecat vremelnic? O, da, pe rând și toate la un loc. Ani în șir am căutat în jur bunătate, dragoste, empatie, ceva ce eram sigură că toate mamele au și dau copiilor lor. Și tot ani în șir am căutat o aripă sub care să mă ascund, să mă simt protejată. Le-am găsit? Da, târziu, după ce am obosit încercând să le găsesc în alții și n-am mai căutat, am descoperit că le aveam și le purtasem în mine tot timpul. Probabil nu-mi acordasem suficientă atenție. Și când am știut că le am, am lăsat fetița aceea să plângă. Nu doar pentru mama, ci pentru fiecare neplâns. Pentru fiecare om pe care l-am cunoscut și care nu mai e. Pentru cei care nu au trăit suficient. Pentru cei care au murit devreme. Am învățat să apreciez pe cei ce trăiesc frumos și să-i respect pe cei ce privesc moartea cu blândețe. Pentru că, vedeți voi, numai privind cu ochi blânzi moartea poți aprecia mai mult și bucuriile, și neajunsurile vieții.
Se spune că este mai ușor să mori decât să trăiești. Da, este! Mori într-o secundă, poate mai puțin. E ușor, durează cam cât ai spune „stop”. Tot ce precede morții însă, e infinit mai greu. Să trăiești e greu. Să te zbați pentru ce vrei, să lupți pentru ce ai, să te bucuri pentru ce primești, să plângi pentru ce ți se ia, să râzi când ar trebui să urli, să iubești când ești tratat cu nepăsare, e greu. Până și să urăști e greu, pentru că te macină, îți schimonosește sufletul, te arde, îți arde definiția de Om. Dar… dac-ar fi ușor să trăiești, ar mai fi atât de frumos? Te-ai mai bucura de binefacerea unei îmbrățișări, de fiorul unui sărut, de iubirea unui părinte, de frumusețea unui apus de soare, ai mai simți mulțumire că n-ai făcut rău când puteai face, ai mai gusta din nectarul mândriei că ai realizat ceva ce nimeni n-ar fi crezut? Probabil că nu, nu-i așa? Dacă viața ar fi ușoară, toate astea n-ar avea gust. Ar fi la fel de rece și goală de experiențe ca și secunda morții, cu diferența că ar dura zeci de ani.
Nu uita să te bucuri că ești viu, bucură-te de viață. Nu spune nu niciunei aventuri din gama experiențe dezvoltare personală, nu uita să trăiești, să te bucuri de ce ai. Pune-ți amprenta pe tot ce-ți oferă, păstreaz-o curată și mereu gata de oaspeți, fă din viața ta o casă primitoare, plină de tot ce le-ai dori celor dragi. Fă-ți o prispă pe care să stai în amurg, asigură-te că vei avea, la ceas de despărțire de viață, cel puțin o lacrimă care să cadă, fie și din ochii unui necunoscut, pentru ceea ce ai însemnat. Cam multe sfaturi, nu? Sunt sigură că niciunul din voi nu duce lipsă de experiențe de dezvoltare personală, dar tot nu mă pot abține să nu închei cu îndemnul: Trăiește! Experimentează! Vibrează! Alege viața! Fii curios, nu spune Stop înainte de vreme!
Articol scris pentru proba cu numărul 2 din competiția SpringSuperBlog 2020, pentru sponsorul Experimentează.ro
Felicitări pentru articol, e trist, e sensibil e emoție pura.
Mulțumesc pentru apreciere, Oana. Așa a ieșit, pur și simplu l-am lăsat să curgă. Nu fac des așa ceva dar… se mai întâmplă.