Un vechi proverb rusesc spune: Nu dărui aur, dăruiește mângâieri. L-aș ”traduce” cam așa: dăruiește nu lucruri cu valoare materială, ci cu valoare sentimentală. Sună bine, dar cât de bine îl putem încadra în realul zilnic? Dac-aș fi sinceră cu mine, aș recunoaște că 90% din cadourile pe care le-am făcut au fost alese gândindu-mă la nevoile imediate ale destinatarului sau la ce i-ar face plăcere să aibă și le-am ales pragmatic. Au fost apreciate? Presupun că da, nu mi-a lăsat nimeni senzația că ar fi fost nemulțumit. Și totuși… care ar trebui să fie semnificația unui cadou? Să fie modul în care ne exprimăm recunoștința, aprecierea, respectul, dragostea? Probabil toate la un loc, pentru că nu văd cum aș putea fi recunoscător cuiva fără să-l apreciez sau să-l respect. Well, vă spuneam de cei 90% care n-au părut deranjați cumva de faptul că m-am gândit la nevoile lor dar nu v-am spus nimic de cei 10% cu care-am dat-o-n bară. Cum știu? Nu, nu mi-a reproșat vreunul ceva dar… e senzația aia de știam că n-o să-i placă, dar mi-am găsit imediat apărarea în neaoșul proverb românesc: Calul de dar nu se caută la dinți. Ideea e că, într-o lume în care goana după câștigarea celor necesare traiului zilnic ne-a devenit preocuparea principală, puțini dintre noi se mai gândesc să ofere cadouri care să simbolizeze ceva, prin care să ne transmitem, unii altora, sentimentele. Și, la urma urmei, care ar fi aceste cadouri care ar putea spune, cu sau fără cuvinte, ce simțim pentru cineva?
Un psiholog spunea că, oferind daruri, ne îmbunătățim, pe termen scurt, propria noastră stare de bine, iar cu asta sunt perfect de acord. Dar cel ce primește? Ce se întâmplă cu starea lui? Se îmbunătățește când primește aur sau când primește mângâieri? Nu știu ce-ar face alții, dar la întrebarea asta eu aș răspunde mângâieri. Uite, la un moment dat, în viața mea a existat un animăluț pentru care am dezvoltat o afecțiune greu de descris în cuvinte. La doi ani după l-am pierdut, am primit cadou de la o colegă, de Crăciun, pe lângă alte câteva lucruri, o pereche de șosete. Dacă m-aș opri aici, v-ar părea, stupid acel cadou. Cum să faci cadou o pereche de șosete? Ei bine, nu e nici pe departe un cadou stupid, e unul din puținele cadouri pe care le-am primit vreodată și care mi-au adus mângâiere. Deși nu le-am folosit și nici nu intenționez, acele șosete sunt cel mai valoros cadou primit în ultimul timp, și nu la valoarea lor în bani mă refer. De ce? Au pe ele un animăluț mic, ca cel despre care-i povestisem într-o pauză de țigară. Vedeți voi, deși nu ne lega (încă) nimic în afara orelor de muncă, m-a ascultat și a știut să-mi atingă sufletul, or pentru mine asta valorează enorm. Nu-mi rămâne decât să sper că măcar unul din sutele de cadouri pe care le-am făcut de-a lungul timpului a avut același efect pe care l-au avut acele șosete.
De ce vă vorbesc astăzi despre cadouri? Acum ceva timp am avut ocazia să primesc, gratuit, o carte personalizată. Ce credeți? N-am vrut să fac comanda nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, dimpotrivă, e o idee de cadou excelentă, pe care l-aș fi dăruit cu cea mai mare plăcere unei persoane dragi (aveam de ales între carte pentru mama, carte pentru iubit, carte pentru copil – chiar vă sfătuiesc să aruncați un ochi pe site să vedeți despre ce e vorba), doar că… nu am avut cui să-l ofer (bine, aș fi avut dar iubitul meu nu e chiar genul romantic, nu-i plac surprizele, așa că a ieșit singur din ecuație), iar ca să mi-l fac mie mi s-a părut un pic… anapoda. Așteptam mai degrabă să primesc un asemenea cadou personalizat, cu siguranță m-aș fi bucurat de el dar, cine știe, poate-l voi primi cândva. De ce vă îndemn să vizitați site-ul Carte cu Personalitate? Păi… vă amintiți proverbul rusesc de la începutul articolului – Nu dărui aur, dăruiește mângâieri? Ei, ce voiam să vă spun e că un astfel de cadou mi se pare întruchiparea perfectă a proverbului cu pricina.
Articol scris pentru proba cu numărul 24 din competiția Superblog 2019 pentru sponsorul Carte cu Personalitate