Te-am strâns în brațe ca şi când
De tine-aveam nevoie, doar de tine.
Mi-ai acceptat îmbrățişarea seacă
În pas de doi pe-acelaşi drum alene am pornit.
Cărarea-ngustă ne-a unit şi ne-a cuprins
Cu-a ei tăcere mată, fără de mireasmă
Din nopți făcut-am zi şi ziua noapte
Din lacrimă grimasă, din ceață scut şi plasă.
N-am rătăcit, cărarea era ştearsă.
N-am căutat, speranța era arsă.
N-am plâns, secați ne erau ochii.
Nu ne-am oprit, am mers fără de grabă
Aveam de mers de mân-o viață-ntreagă.
De s-antâmplat în cale să ne iasă
Păduri de fildeş, ochii i-am închis
De-am întâlnit nisipul mării calme
Cu fulger scurt l-am risipit.
Cât să fi mers? Un an? Poate mai mult.
A paşilor numărătoare am pierdut.
Pierdut-am îndârjirea. Paşii s-au răcit.
Plasa cu ochiuri dese s-a rărit.
Zărit-am apa. Cerul. Şi cărarea prea îngustă
Simțit-am briza mării ce-o credeam apusă.
Ne-am despărțit. Subit.
Tu, pe cărare, tristă, seacă.
Eu, pe alt drum.
În urmă am lăsat
Singurătatea.
Ea, călătoare fără țintă, fără mare,
Eu, doar un om ce-şi caută o zare.