Jurnal de aricică. Apă și cafea.

Doamne-Doamne al aricilor?! Ești? Sunt eu , Aricica Dolly. Crezi că poți să-i spui lu’ mami să nu mă mai pună să beau apă mereu? Mie nu-mi place apa. Beau doar când mi-e foarte-foarte sete. Are un gust ciudat, uneori e prea rece, chiar nu-mi place, jur! Mami zicea că apa este vitală pentru organism, că fără ea nu putem trăi. Dar eu pot, pentru că sunt micuță, nu-i așa? Și mai zicea că are o grămadă de beneficii pentru sănătate: previne deshidratarea, accelerează metabolismul, reglează temperatura corpului, menține masa musculară și… a spus mai multe dar numai pe-astea le-am ținut minte, că nu eram foarte atentă când îmi povestea despre apă, făceam ceva foarte-foarte important pentru o aricică: îmi aranjam țepii.

O singură dată am băut fără să-mi fie sete. În ziua aceea când m-a dus la medic de dimineață şi apoi a trebuit să mă ia cu ea la muncă fiindcă ar fi întârziat dacă mă ducea mai întâi pe mine acasă. Mai ții minte?
M-a pus pe birou şi toată lumea s-a îngrămădit să mă vadă (eram aşa frumoasă! Știi, chiar sunt frumoasă, toată lumea îmi zice asta!). Cineva mi-a dat o bucățică de măr, altcineva o alună. Dar eu nu mănânc alune! Nu-s veveriță, sunt aricică! Și oricum n-aș fi mâncat nimic, mami m-a învățat să nu mănânc nimic de la străini, chiar dacă știu că-i ceva bun și-mi place, e periculos, nu poți ști niciodată cu cine ai de-a face! Și cum eu sunt așa frumușică… .
Cuiva i-a venit ideea că mi-ar fi sete. Şi mi-a adus apică. Da, tot aşa a zis, ca mami, apică, nu apă (ți-am zis că urăsc diminutivele?). Mai-mai că mi-a îndesat năsucul într-o scrumieră cu un pic de apă în ea. Mie nu mi-era sete deloc, dar am zis că dacă mă prefac că beau, mă vor lăsa în pace. Şi am băgat năsucul acolo. Doamne-Doamne?! Era aşa de limpede că-mi puteam vedea țepii cum stăteau zbârliți în creștetul capului(cred că uitasem să mi-i aranjez în dimineața aia)! Şi-am simțit-o rece şi proaspătă, aşa că am început să beau. În jur, toată lumea mă admira şi-mi făcea poze, dar eu mi-am văzut de apa mea, era aşa de bună că m-am oprit doar când am terminat-o. Aş mai fi băut, dar nu mi-a mai dat nimeni. Au plecat, fiecare la biroul lui şi m-au uitat. Eu m-am ghemuit într-un colțişor de birou şi am adormit, eram tare obosită, nu-i uşor să circuli o oră cu buzunarul şi apoi să faci față la atâtea priviri admirative. Da, nu mai chicotiți, aşa cum voi vă plimbați cu chestiile alea cu roți, autobuze parcă le spune, eu mă plimb cu buzunarul. Mă pune mami în buzunar şi călătorim. Nu foarte des, pentru că mie nu-mi place zgomotul şi aglomerația. Nu, nu e aglomerat în buzunar, sunt numai eu. Uneori găsesc câte-o monedă acolo şi mă joc cu ea tot drumul. Odată am găsit un fir ş-am ronțăit la el, că mă plictiseam. Dar când m-a scos de-acolo m-a certat, mi-a spus că-s rea şi că i-am stricat căştile. Eu cred că,de fapt, ele erau stricate deja, aveau un gust tare ciudat. Dar am tăcut, am pus boticul jos, spăşită, ca să mă ierte. M-a iertat repede, nu stă supărată mult, dar nu le-am mai găsit altădată acolo.

Ufff, ce povesteam? Ah, că am adormit pe birou un pic. M-a trezit o voce pițigăiată: ”Mă duc până la colț, vrea cineva cafea?” M-am uitat să văd de unde vine vocea. Era o domnişoară cam urâțică şi părea tare obosită. Ca mine în diminețile când vreau să mai dorm un pic şi mami mă trezeşte să fac.. ceva. „De ce să te duci afară pe frigul ăsta? Acum avem aparatul de cafea adus de cei de la  La Fântâna, face o cafea excelentă, mult mai bună decât spălătura de ceşti pe care-o cumpăram de la Caty.”  Caty asta trebuie să fie o tanti foarte rea, dacă vinde aşa ceva, sigur este, pentru că vocea celui care vorbea de cafeaua ei era tare convingătoare. Şi nu numai pentru mine, domnişoara doritoare de cafea n-a mai plecat, s-a îndreptat fără vlagă spre un colț şi… n-am văzut ce făcea, dar după câteva minute a apărut cu o ceaşcă de cafea în mână.

Am simțit mirosul de la distanță, plăcut, cu aromă puternică. Ştiu de la mami cum miroase cafeaua adevărată, în fiecare dimineață are o cană mare pe masă. Eu n-am gustat niciodată, ariceii cuminți nu-şi bagă boticul unde nu au voie (să nu mă pârâți, odată am gustat, când nu era ea atentă şi nu prea mi-a plăcut, era amară şi… chhh, nu mai vreau). „Cum e?” „Foarte bună!” „Îmi iau şi eu una.” Fă-mi şi mie!”. După un timp, toți aveau cafele în mână. Deveniseră vorbăreți, făceau schimb de hârtii, discutau, dintr-o dată încăpetea devenise vie. Trebuie să fie tare bună cafeaua la birou… ce-ar fi dacă… . Stau singurică şi mă plictisesc, nu-mi mai spune nimeni că-s frumoasă… ce-ar fi dacă m-aş duce să văd cum arată aparatul acela care i-a făcut pe toți mai comunicativi? Poate că, dacă beau un pic de cafea la birou o să încep şi eu să vorbesc, cine ştie? Da, m-am hotărât repede ș-am pornit la drum!

Ufff, nu ştiu cine-a făcut birourile alea aşa înalte. M-am cam lovit la un picioruş când m-am rostogolit de pe birou jos, dar eram atât de hotărâtă să gust din cafeaua-minune că am uitat repede de durere. Nu m-a văzut nimeni, tocmai intrase cineva, toți erau concentrați la ce spunea, domnişoara urâțică i-a oferit o cafea (Doamne, sper să n-o fi luat pe ultima, să bat drumul degeaba până acolo!). M-am oprit un pic în loc. Abia când am fost sigură că sunt toți antrenați într-o discuție despre nu știu ce contract, am grăbit pasul şi… mai-mai să mă calce pe botic domnul cel nou. Îşi lua „la revedere” şi mulțumea pentru cafeaua revigorantă. Şi le spunea celorlalți să pregătească contractul, va veni să-l semneze în ziua următoare să mai pună la punct ceva detalii. Doamne, trebuie să ajung repede la locul în care se află apa şi cafeaua, cred că acolo se petrec minuni! Auzisem acum câteva zile o discuție, vorbea mami cu cineva la telefon, cum că ar fi fantastic dacă echipa ei ar obține contractul ăla.

Am mărit pasul, riscam să fiu văzută dacă mă mai holbam mult la domnul acela. Am ajuns şi… Ufff, cum urc până acolo? E aşa înalt! De ce l-or fi pus atât de sus? Nu s-au gândit că voi vrea să beau eu cafea şi nu pot să mă cațăr până acolo? Eu chiar vreau cafea! Vreau să vorbesc mult, frumos, să semnez contracte şi să zâmbesc! Să nu mai fiu mereu somnoroasă şi obosită. Uite, până şi domnişoara urâțică nu mai e chiar aşa urâțică. Şi-a lăsat părul liber şi… ufff, trebuie neapărat să beau cafea, pare aşa mătăsos… . Ups, vine cineva la cafea! Pantalonii! Mă agăț de pantalonii lui şi mă cațăr repede, nici n-o să mă simtă!

Au! Lasă-mă! Dă-mi drumul! Ajutoooor!
„Heeei, încotro, aricică frumoasă?”

Mda, m-a prins. Nu s-a supărat dar ajuns iar pe un birou. Dar… oh, Doamne-Doamne, o cană cu cafea chiar lângă mine! Kafune , aşa scrie pe ea. Cred că înseamnă poftă de muncă. Sau poate productivitate. Sau eficientă? Nu contează, o să beau cafea şi o să devin la fel de deşteaptă ca cei din încăpere, or să mă angajeze şi o să călătoresc zilnic cu buzunarul. Toată lumea va vrea să semneze contracte cu mine şi firma îmi va dărui o păturică pufoasă şi voi avea apică proaspătă în fiecare zi!

Aah! Vai! Am vărsat cafeaua! Acum sigur voi fi pedepsită! Uite, m-am murdărit pe picioruşe! Trebuie să mă spăl! Ce dezastru! Mmm, e bună cafeaua asta! Cam dulce, dar probabil e de la piciorușele mele. De ce-or râde oare? N-am mai văzut aricei care se spală pe picioruşe? Ufff, ce nesuferiți, au şters repede cafeaua, nici n-am apucat să beau! Poate data viitoare. Sigur mami mă va lua în fiecare zi cu ea, le-am purtat noroc. „Aparatul de cafea la birou ne-a purtat noroc, sigur nu cădeam deacord cu clientul, era grăbit, ar fi plecat în trei minute şi n-am fi avut timp să-l convingem! Noroc că acum avem apa și cafea la birou și nu mai suntem nevoiți să pierdem timp și clienți alergând după cafea prin cartier” Mda, vorbise urâțica. Mai bine tăcea! Binențeles că nu m-a mai băgat nimeni în seamă până la sfârşitul programului, aveau treabă… . De unde oare atâta chef de muncă? Sigur cafeaua aia e tare bună… .

Doamne-Doamne?! Ufff, nu m-ai ascultat, nu-i așa? Nu-i nimic, nu mă supăr pe tine, știu că ești foarte ocupat cu treburi importante, dar vrei, te rog, când ai un pic de timp liber, să vorbești cu mami să nu mă mai oblige să beau apică de care nu-mi place? Mulțumesc!

Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul 1 din competiția SpringSuperblog 2017