Chiar te urăsc oare?

Pentru tine aș fi colindat lumea largă. Aș fi mers de la răsărit la apus fără clipă de răgaz, fără regrete pentru ce  aș fi lăsat în urmă, fără să-mi fac griji pentru ce ar fi urmat. Aș fi mutat munții, aș fi secat mările. M-aș fi înveșmântat în razele soarelui și aș fi poruncit lunii să strălucească firavă, pentru a nu-mi tulbura mersul spre tine. Aș fi umblat goală doar pentru a te stârni, m-aș fi îmbrăcat doar pentru a te potoli, aș fi renunțat la vise doar pentru ca tu să visezi. Te-aș fi iubit și m-aș fi topit ca roua la vederea razelor dacă m-ai fi iubit la fel. Aș fi… .

N-am apucat să fac nimic din toate astea. Am stins dorința înainte de vreme. Am apus-o ca pe un soare palid, de iarnă, prea devreme pentru toți acei aș fi. 

Mă-ntorc acum în timp. Încerc să înțeleg. De ce aș fi făcut toate astea? Te-am iubit oare? Sau doar am vrut să iubesc, pe tine sau oricare altul mi-ar fi ieșit in cale? Te-am iubit pe tine sau pe cel pe care mi-l închipuiam că mă va iubi ca nimeni altul? Ți-am iubit cuvintele sau doar glasul? Chipul sau doar zâmbetul? Ochii sau doar privirea?

Acum, când nu a mai rămas nimic, întrebările răsună seci și rămân fără răspuns. Se lovesc de liniștea fadă a nopților. Îmi amintesc din ce în ce mai vag glasul tău, zâmbetul tău, privirea ta. Au rămas clare cuvintele, chipul, ochii. Cuvintele reci, chipul posomorât, ochii plini de ură. Cuvintele, chipul și ochii mei.

Te urăsc pentru tot ce n-ai stiut să fii, pentru ce nu ai spus, pentru ce nu ai simtit, pentru ce nu ai gândit. Te urăsc pentru că exiști, pentru că respiri, pentru că nu mă iubești.

Știu, tu nu mă urăști. Ca să mă urăști ar fi trebuit să mă fi iubit… . Dar eu te urăsc!

Chiar te urăsc oare?