Nu trebuia să fie numărul 20, dar este. Nu trebuia să-l public azi, dar o fac. Un interviu deloc ușor, care mi-a dat ceva bătăi de cap, dar care, veți vedea, e unul altfel. Este vorba de un interviu cu Olimpia Săpunaru, bloggerița care scrie pe Almanahe. O știți, n-o știți, nu vă speriati! Nu-i nici cum pare, nici cum zice. E blogger. Unul bun … la multe. Inclusiv la torturarea intervievatorului. Haideți să citiți ce spune despre ea, despre blog, despre greieri și meri. Nu, nu meri, peri! Iată interviul:

Io: Cine și cum este Olimpia Săpunaru? Omul
Olimpia: Să ştii că ştiu mai bine cine e Olimpia animalul. :)) Hă? Animalu? Ce animal măh? Nu ești Olimpia? Femeie, bloggăriță?

Io: Bine, animalul atunci… . Pfff, o să am de tras… .
Olimpia: Când o întâlneşti pe Olimpia, mai întâi îi observi părul: roşcat natural, cârlionțat. Nu ştiu dacă îți vine s-o mângâi sau s-o alungi, dar aş încadra-o, ca specie (?), referindu-mă la comportamentul ei, fireşte, în relația cu ceilalți, undeva între pinguin şi pisică. Numai şi pentru asta şi trebuia să îmi iei interviul ăsta. Apropo, de ce iei interviuri? Te apropie de interlocutor? Sau i-ai simțit la fel de reci şi de drăguțo-falşi ca până mai ieri? Să nu uiți să avertizezi că aici, în acest interviu, se va manifesta animalul Alma Nahe. Cu OMUL s-au mai scris. Şi citit, cred! Na drăcie, nu v-am zis c-o să am de tras? E cu animale și pinguini! Imi plac pinguinii, unul in mod special, da’…  pana mea, sau pana lui, e departe, pe la Pol și n-are cârlionți. Olimpia, draga mea, lasă animalu’ la păscut, io vorbesc cu tine! Pisică? Hmmm, imi plac pisicile! Sunt la fel de drăguțe ca și … pinguinii. Măh. hai dreaq să vorbim de bloguri!

Io: Ești blogger. Mai esti si poet, și actriță, meșterești diverse( văzui ceva mărțisoare mișto) ? Ce ești, de fapt?Interviuri iau ca să văz cum se comportă bloggerii când nu-s pe blogul lor :))

Olimpia: O, da! Exemplar se comportă, cum altfel?! Aoleu, sunt toate alea?! Să ştii că mai şi lălăi din “când în câmp”. Eu sunt şi nu sunt toate astea. Poate mă ajută atunci când mă prezint, că pare că fac multe, că-s realizată (orice ar însemna asta, în funcție de cititor). Lălăie? Pân acu câteva minute mieuna și bătea din aripioare. Se transformă? Mă duc după sticla de aghiazmă!

Io: Stiu că te lălăi, ajungem și la lălăit. .

Olimpia: Tot ce pot zice e că ele apar spontan. Nu cu program, adicătelea. Şi nici cu salariu. Una, adică actoria, e cu facultate. Dar sunt blocate posturile. Şi posturile! (Atenție la accent!). Şi eu în lumea asta. Auzi, ştii că în Beijing erau într-o vreme 9 milioane de biciclete? S-or fi înmulțit, or fi scăzut?! Şi eu în lumea asta. Auzi, ştii că în Beijing erau într-o vreme 9 milioane de biciclete? S-or fi înmulțit, or fi scăzut?! Haoleeeeuu, mă scuzați, dar cred c-am nimerit prin Asia.

Io: Ce blog ai? Cum l-ai descrie? Cine? Vremea? Ce biciclete măh, io intrebam de tine, ce faci, cum, ce esti? Ce-are-a face bicicleta cu Beijingul? Asta… Blogurile si interviurile… Măh, io nu ies intreagă de-aci, sigur. Ce dreaq, am gresit adresa? Nu, n-am greșit, cu ea vorbesc. O fi fost pizza aia pe care am mâncat-o stricată? Băh frate, tastează așa de încet c-aveam timp să ma duc să numar bicicletele alea între două răspunsuri!

Olimpia: Blogul e, de fapt, un loc unde îmi cultiv eu gândurile. Am anotimpuri în care însămânțez câte ceva, dar nu culeg nimic, niciodată. Poate doar câteva vorbe care mă udă sau mă stropesc o vreme. Dar atât! Păi, a apărut acum 9 ani, cred, dar am până în 500 de articole. Aşadar, e un spațiu intim, dar cu o gaură a cheii la îndemâna celor ce mai trec pe-acolo. Puțini, că eu nu dezbat teme, doar le îngheț sau le topesc în mine. Pe unele le sug! 🙂 Cât despre Beijing, e un interviu pe messengerul Facebook, cu o anomimă ca mine, nu contează ce zic şi care-i legătura. Dar îl poate face mai interesant. De interviu, zic. Şi eu sunt interesantă uneori, dar în scris pare că te descrii ca pe un obiect şi nu poți proiecta omul care eşti, de fapt.

Io: Sugi teme, deci… cum e? Că io prin gaura cheii nu văd nimic intim… . Măh Olimpia, măi mămică, dă-ți două palme și zi-ne pe ințelesul nostru ce anume se petrece pe blogul ăla al tău in afară de agricultură si intimităti!

Olimpia: :)))

Io: Hai, știu că poți!

Olimpia: Pot să-mi trag cu mult mai multe palme! Se vede din ce scriu! :)))

Io: :)) Hai, zi de blog, te rog frumos, cu intonatie! Ce scrii, de ce scrii, de-astea!

Olimpia:  Nu ştiu ce vrei de la mine! :)) N-auzi că nu e cu public?! E un loc unde iubesc stelar. Un blog cu închipuiri. Cică scrisul e vindecător. Ei, bine, la mine nu e, dar, decât să înjur neaoş consortul, în timp ce îi legăn un plod(mai mulți exclus!), nu mai bine îl iubesc stelar? E un blog cu proiecții. Şi frici! Mai pot adăuga, dar sunt în grădină, între meri. Şi am un cuțit şi o să curăț unul golden. :))

Io: Ok…Nu e cu public, iubit stelar… . Auzi, blogul tau e de pe Marte? Scrisul da, e vindecător, de-aia o să mă duc io să mă vindec, curând… . Proiecțiile cui? Fricile cui? Aham, e cu cuțite! Bine, nu te enerva, așa e …stelar! Pot să-ți mai pun două-trei intrebări?

Olimpia: Stai să las cuțitul bine înfipt în măr. Poți să pui întrebările acum! Timp în care eu mă înserez şi mă pun la taclale cu un greier. Profit de anotimpuri la maxim. Eu, omul! Mai mult decât profită blogul meu. Sau animalul care îs. Ci dreaq intrebări să pun? M-ai făcut de nu mai stiu cum mă cheamă! La taclale cu un greier? Mda, adevărul e că și io mai vorbesc cu câte-o muscă, cu câte-un gândac de bucătărie, da’ de obicei le aduc aminte de morți, le urez de cele veșnice, de-astea. La taclale cu greieri n-am ajuns încă, dar imediat după interviul ăsta, dacă scap întreagă, vorbesc și cu furnicile și cu păsările! Să moară Veta de nu le-oi spune ”săr-na’ și la ciorile din cartier! Mda, tu te înserezi și io mă cătrănesc!

Io: Ok… poeziile tale nu-s cu cuțite, nici cu mere. Ai un suflet de artist, esti o femeie deșteaptă, de ce un blog și nu o carte?

Olimpia: Ba, în unele din ele, chiar dacă nu sunt vizibile, cuțitele se simt. Nu ştiu dacă rănesc pe cineva. Dar, atâta timp cât pe mine mă cauterizează, le las prin apropiere. Blogul meu nu e verde (de pe Marte, adică!), dar nici roz. Iar eu sunt o femeie atât de deşteaptă încât mă miră cât de adormită pot fi. Uşor! Cu un cântec. Precum un prunc. Uite de ce:

Vezi pasărea aia de lumină din colțul gurii?

Io: Blogul tău este unul privat deci… câti cititori ai, cine are acces la el?

Olimpia: Atunci înțelegi mai bine ce zic.

Io: Da, io vad, am inceput să văd cam ce vezi si tu…

Olimpia: Eu voi începe să folosesc pozele mele pe post de emoticoane.

Io: Răspunde la întrebare până nu mă transform io într-unul ( emoticon) de-ăla care se trage de păr!

Olimpia: Ah, doar am vrut să zic că sunt între peri şi nu între meri! Nu te trage de nimic, vine răspunsul imediat, e ca şi pornit către locul lui. Blog privat? Are acces toată lumea, e public blogul, dar înțeleg că nu e accesibil decât acelora care nu au cuvintele bătute în cuie. Blogul meu nu e nici măcar pentru comentatori. Deşi, sunt câțiva. Am abonați mulți, peste 2000. Dar eu ştiu câți sunt cu adevărat interesați? Şi, chiar de-ar fi, eu nu scriu des acolo. În ultima vreme, mai mult în mine şi pe câteva ciorne. Pe care nu le mai expun în public. Deocamdată! N-ai zis măh că nu e public?  Futu-i …. să mă bată mama dacă eu mai înțeleg ceva! Hai că schimb oleacă direcția, poate-mi revin. Sau îți revii! Da’ dacă s-au făcut merii-peri, slabe șanse! Cine să aibă cuie, cuvintele? Sau cititorii? Unde? In cu…tia craniană? În dește?

Io: Ok… . Ce părere ai despre blogosferă? Ai prieteni in ea?

Olimpia: Blogosfera? Cercuri, circuri… Dar nu mă afectează pe mine. Am şi câțiva prieteni căpătați odată cu întinsul şi (ne)cuprinsul vorbei în paginile blogului meu. S-au uitat mai întâi la cuvintele mele. Pe urmă, eu la ale lor, ne-am şi întâlnit. Şi ne-am uitat atunci la fețele noastre, la corpurile noastre şi… nimic. Nu ne-au influențat mai mult decât cuvintele. Aham. Dap. Mno, bine! Haoleu! Trai-ți-ar, am inceput să pricep ce zici și nu-i a bună. Intinsu’ si necuprinsu’… da, am înțeles!

Io: Ai participat la ceva concursuri pentru bloggeri. Cum au fost văzute articolele tale?

Olimpia: Serios? Eu am vrut să ocolesc subiectul ăsta!! :))  Au fost văzute, dar şi nevăzute. Am câştigat cu o poezie la un concurs în care premiul era de 1000 de lei şi trebuia să fac reclamă la genți. Spre exemplu… . Apoi, am ocupat locul doi la SuperBlog. În primăvara lui 2015. Astea-s văzutele! Nevăzutele să rămână aşa şi de-acu înainte. Nu, că nu se poate ocoli! Si nici sări peste el! Mai ales c-ai fost pe locul doi, ceea ce e, să recunostem, o performanță!

Io: Poti sa-mi spui ce opinie ai despre plagiat in blogging?

Olimpia: Întâmplarea face că se potriveşte fix ce am scris acum, dar care era un capăt al ideii de mai înainte de a întreba tu despre plagiat. Adevărul e că înțeleg că şi Cărtărescu a plagiat şi a şi recunoscut. I-a dăunat?! Dimpotrivă! Depinde pe cine plagiezi. 🙂 Dar, desigur, sunt multe cuvinte în vocabularul român şi pot ocupa multe poziții. De ce să le aşezi la fel? Pentru cine?  No comment.

Io: Ce sfat ai da unui om care se gândeste în secunda asta să-și facă un blog?

Olimpia: Ce sfat?! Nu e cazul! Eu am început să scriu pe 360-ul yahoo, un fel de feisbuc mai sărac. Am întâlnit aşa câțiva tipi faini. Şi tipe! Cred că expunerea asta în public are particularitățile ei, de la om la om. Şi de la animal la animal. 🙂 Şi de la grup la grup. Mno, fraților, luați sfat dacă aveți de unde! Că la zootehnie e închis!

Io: Ne apropiem de final. De ce ai acceptat interviul?

Olimpia: Da? Speram!( n/a Interviul) De ce nu? Din când în când nu strică să vezi cum o mai arzi cu stima de sine. Sau, din contră, cu cealaltă soră a ei. Să ştii că nu l-am considerat un interviu, el fiind “luat” pe chat-ul feisbuc, mi s-a părut mai mult o conversație despre mere şi pere. Şi, dacă ar fi fost anotimpul potrivit, am fi vorbit şi despre florile lor. Acum, că suntem la final, nu ştiu ce aşteptări ai avut tu sau dacă chiar ai avut. Dar, din ce am citit până acum, dintre deja faimoasele tale interviuri, cred că m-a atras consecvența ta în a le lua. Asteptări? Așteptările mor, la o parte din interviuri, pe la a cincea intrebare. Cum fu la tine? Funny, m-ai făcut să schimb tactica, formatul, cam tot… .

Io: Ok… există o întrebare pe care ți-ai fi dorit să o pun? Pune-o tu şi dă şi răspunsul.

Olimpia: Da! De ce sunt războaie în lume? Dar nu ți-aş fi dat un răspuns edificator, motive generale se pot inventa, dar eu tot mai cred că sunt un ceva particular. Orice război mare începe cu războiul mic din tine. Orice ucigaş a fost copil! Nu te îngrozeşte un pic asta? No comment că nu-i întrebarea mea. Dar răspunsul da, e îngrozitor de… plin de ingrozeală. Groază. Groaznic de infricoșător.

Acesta o fost un interviu cu Olimpia Săpunaru. Ați ințeles sau nu ceva, asta e, atât am putut scoate de la ea. Voi decideti dacă-i veți păși pragul blogului privato-open. Mie nu-mi rămâne decât să-i mulțumesc că, vreme de … ceva ore a incercat să mă zăpăcească. Și a reușit, pe alocuri. Mulțumesc, Olimpia!