Să ai un blog te costă cateva minute si efort de cateva clicuri. Ieftin, nu? După ce-l ai, incepi să scrii. La inceput timid, stângaci, alegi cu grijă cuvintele, te corectezi, stergi, scrii, iar stergi, scrii, publici. Articol după articol. Apar cititorii. Intâi răzleți. Odată cu primul comentariu primit, te simți blogger. Şi-ți vine să dormi in fața monitorului, aşteptându-l pe următorul. Nu scrii degeaba, ai strâns câțiva urmăritori si vrei din ce in ce mai mulți. Scrii cu indârjire, zilnic, pe diferite tonuri, şi astepți reacții… . Vă sună cunoscut? Ați fost aşa la inceput? Eu da. Am inceput acum trei ani. Dintr-o joacă. In timp, blogul a devenit insula mea secretă. Pentru că n-am spus nimănui mult timp.
S-au scurs trei ani. Scriu mai rar, dar cu aceeasi plăcere. Scriam. Până acum câteva zile, când m-am oprit să mă intreb de ce dracu’ mai scriu. Chiar aşa, de ce? Ce caut eu intr-o lume in care furtul, injuriile si rautățile nu mai lasă loc de nimic? Stiți probabil, de interviuri. Stiți şi de taifunul stârnit de unul dintre ele. Am fost acuzat, pe rând, de apărarea infractorului, de lipsă de reacție, de prea multă reacție (când am mutat discuția pe Fb). Si comentat, şi intors pe toate părțile. Mi s-a dedicat şi un articol. Mă rog, un final de articol. Bun articol, plin de toate cele, cât sa-mi stingă orice dorință de a mă mai atinge de tastatură. Mi s-a sugerat să scriu din nou despre el, despre plagiator, să-l blamez, să-i dau si eu in cap, că doar eu i-am luat elogiosul interviu. Am şi avut intenția să scriu un astfel de articol, l-am inceput şi … m-am oprit după primele litere. A copiat? Da. Recunoaşte? Şi da şi nu. Il aprob? Nu. Vreau să-l injur, să-l fac prost, să-l fac să se simtă de nimic? Nu (deşi asta am cam vrut când am postat pe Fb). Atunci, ce vreau? Nimic! Am auzit atâtea, am citit atatea, incât “oaza” mi-a devenit duşman. Despre asta e bloggingul? Despre hoție, bani şi defăimare? Despre răutate, refulări şi invidii? Aşa a fost dintotdeauna? N-am ştiut. Am ştiut oare şi n-am făcut că nu? Tot ce se poate, nu mai bag mâna in foc nici măcar pentru mine. Nici ca blogger, nici ca om. Pentru că, vedeți voi, nu pot fi un pic blogger şi mai mult om. Si nici invers. Deşi pare de necrezut, mulți bloggeri reuşesc să separe. Cum, ei stiu.
Mă ascund in spatele unui nick care nu mă mai protejează indeajuns de mult incât să pot continua. Nu mă mai protejează nici de alții, nici de mine insumi. Mai vreau să fiu blogger? Nu. De ce nu şterg blogul? Pentru că am investit in el ani de sentimente, care mai de care mai bine pitite printre rânduri. Mă voi răzgândi? Voi scrie din nou? Nu stiu, v-am spus doar că nici in mine nu mai cred. Sunt o ființă duală, maleabilă, stupidă. Bloggerii sunt tranşanți, făcători de dreptate, imaculați. Vreau să fiu ca ei? NU!