A fost o vreme când credeam că minciuna e necesara. Că ocolirea adevărului, cosmetizarea, prezentarea într-o lumină favorabilă a unor stări, fapte sau întamplări e de dorit unui ”verde-n față”. Apoi m-am sucit. Prea multe minciuni, prea multă ”lumină”, nu pot face bine nimanui. Nici mincinosului, nici celui mințit. Ajungi să te încurci, să te repeți, să te crezi sau să uiți adevărul. Dar ce este adevărul? Ce e minciuna? Cum poți să le delimitezi? Cum poți ocoli adevărul? Cum faci din verde , alb?
Poți spune i-am dat in cap lui X, dar vei fi catalogat drept criminal, sadic, lipsit de milă, inuman. Dacă spui am vrut să-i dau in cap lui X vei fi luat drept nebun, cu apucături nevrotice, bun de ocolit. Dacă spui îmi venea să-i dau in cap lui X dar m-am abținut eşti, evident, normal, uman, ştii să-ți înfrânezi acțiunile. Pentru că îmi venea să-i dau nu-i acelaşi lucru cu i-am dat. Desigur, regula nu-i valabilă când e vorba de dat… de pomană, de exemplu. Îmi venea să-i dau de pomană nu-i acelaşi lucru cu i-am dat de pomană. Sau îmi venea să-l ajut cu l-am ajutat. Ştii cum vei fi privit, aşa că alegi să cosmetizezi. Asta dacă nu cumva alegi să taci. Dar şi tăcând rişti să fii judecat. De cel căruia i-ai dat sau nu în cap, sau de cel căruia i-ai dat sau nu pomană.
Lumea e construită din iluzii. Din minciuni, adică. Din amăgiri. Pentru că, vezi tu, şi iluzia e o minciună. Zice Dex-ul:
ILÚZIE, iluzii, s. f. 1. Percepție falsă a unui obiect prezent înaintea ochilor, determinată de legile de formare a percepțiilor sau de anumite stări psihice sau nervoase. 2. Fig. Situație în care o aparență sau o ficțiune este considerată drept realitate; speranță neîntemeiată, dorință neîndeplinită; închipuire fără o bază reală, amăgire; himeră. ◊ Expr. A(-și) face iluzii = a nădăjdui sau a face să nădăjduiască lucruri irealizabile; a (se) amăgi. A-și pierde iluziile = a rămâne dezamăgit. [Var.: (înv.) iluziúne s. f.] – Din fr. illusion, lat. illusio, -onis.
A AMĂGÍ ~ésc 1. tranz. 1) (persoane) A face să se amăgească (recurgând la diverse mijloace necinstite); a înșela; a păcăli. 2) (persoane) A atrage prin promisiuni false (profitând de încredere). 2. intranz. fam. A spune minciuni; a minți. /<lat. ammagire
De ce e lumea construită pe iluzii? Păi… vezi tu, dacă fiecare dintre noi am spune verde-n fața tot ce gândim unii despre alții, daca ne-am recunoaşte vina, nepăsarea sau intoleranța, lumea asta mare n-ar mai fi existat demult. Ne-am fi dat in cap unul altuia şi ne-am fi dus dracului de pomană.
Există minciuni bune şi minciuni rele? Poate servi minciuna vreunui scop nobil? Ce-ai face dacă ai avea in față un muribund, un bolnav în ultimă fază? I-ai spune adevarul, aşa cum e el, vei muri, sau îi vei oferi o rază de speranța, vei incerca să-i ridici moralul, mințindu-l? Cum vei numi minciuna în acest caz? Cum ai scuza-o? Sau asta nu se poate încadra la minciuni?
Sursa foto
Minciuna răneşte. Dar nici cu adevărul nu mi-e ruşine. Ce? Tu n-ai mințit niciodată? Nu ți-ai mințit copilul că l-a adus barza ca sa nu-i explici cum e cu sexul fiindcă era prea mic şi n-ai vrut să-l şochezi? Nu ți-ai mințit iubita, amanta, mama, că are cel mai mătăsos păr, când el de fapt era ca o mătură expirată? Nu ți-ai mințit seful, colegul, partenerul de afaceri, ca sa-ți salvezi pielea, prietenia sau afacerea? Nu te minți singur că mâine iți va fi mai bine, cãnd de fapt tu habar n-ai ce îți va aduce acel mâine? Sau astea nu sunt minciuni? Atunci ce sunt, cum se numesc?
Aşa că, vedeți voi, m-am ră-sucit ! Pledez pentru minciună. Acea minciună care aduce linişte, verdeața şi soare, chiar dacă nu le aduce mincinosului ci celui mințit. Pledez pentru cosmetizarea, epilarea, îmbăierea şi parfumarea adevărului, pentru ca adevărul, din dureros, să se transforme în balsam pentru urechi şi/ sau suflet Pledez pentru minciuna care deschide porți, închide guri, luceşte şi provoacă invidie, admirație şi linişte. Pledez pentru minciuna albită, pentru ficțiunea prezentată drept realitate, pledez pentru sperantă. Speranța că poate mâine vom învăța să suportăm, să tolerăm şi să tratăm adevărul aşa cum merită.
Pana atunci, va invit sa atacati aceasta pledoarie pentru minciuna.
Eu pledez pentru verde-n faţă. Fiindcă minciuna are picioare scurte, şi am învăţat pe pielea mea. Aşa că adevărul poate durea pe moment, dar trece. În schimb miniciuna te urmăreşte. 😛
1-0 pentru adevar. Deocamdata…
…mda, pledez pentru amândoua, dar cel mai mult pentru felul tau de a scrie…asa…verde-n fata, pe fata, liber, altfel…
Multumesc, Adriana! Oare felul in care scriu imi scuza pledoaria? Pana una-alta ramane 1-0 pentru adevar… .
Pfuaiii. S-a pierdut comentariul 🙁
Adevar sau provocare? :)))
Din amândouă câte puţin
Il declari nul?
Cred că e în spam. Sau a fost răpit 😀
Extraterestrii ăştia… .Furăcioşi rău! ?
N-am văzut aşa nepoliticoşi. Nu se face. 😀
Las’ că la urmatoarea intâlnire de gradul trei cu şefu’ lor îi pârăsc ?
Aşa să faci. Raport.
Iluzia minciunii se intoarce impotriva mincinosului. Dar nici adevarul,,verde-n fata” nu e dorit. Cati pot spune ca vor reactiona calm, obiectiv si fara ganduri negre auzind adevarul? Chiar daca adevarul este relativ si minciuna este o poveste frumoasa, e de preferat sa analizezi contextul si apoi sa hotarasti ce spui.
Boon, te trec la nehotarâți ? Oricum o dai nu-i bine. Calea de mijloc dintre minciună şi adevăr tot minciună dă. Contextul e important, adevărat, dar dacă n-ai timp să-l analizezi ce faci?
Ca uitam, nu doar contextul si persoana este importanta, cat iti pasa de mult, ce relatie ai cu acea persoana. Dar sa zicem ca nu am timp sa analizez contextul, prefer adevarul.
Ok… balanta se inclina serios spre adevar… .
Dacă cumva primul a ajuns în spam, lasă-l în spam că mai încerc o dată, am recuperat ce-am scris cu back 😀
Dacă evitarea minciunii se numeşte tot minciună, deşi prin omisiune, atunci nu ştiu. De obicei, pentru adevăr. Dar dacă-i vorba de binele celui minţit sau de mai binele lui, spun da pentru acest tip de minciună. În caz de boală, clar evitarea adevărului crunt în faţa suferindului. Eu cred că-i de mai multe feluri şi minciuna asta şi are grade de comparaţie.
Îmi amintesc perfect, de parcă a fost ieri, de preotul care ne preda religia în şcoală. Vorbind despre minciună, ne-a spus că şi-a învăţat fiica să mintă şi i-a spus că există o minciună scuzabilă, aia care te apără de un rău mai mare. Şi ne-a dat exemplul pe care i l-a dat copilei lui: dacă cineva bate la uşă când eşti singură acasă şi nu recunoşti persoana pe vizor, nu deschizi. Dacă te aude şi întreabă de părinţi, spui că tata face baie şi mama e sus la o vecină. Asta e minciuna necesară, care în cazul de faţă e mai bună decât adevărul ăla ce ar putea lăsa un hoţ să-şi facă de cap.
Şi ne-a spus el, preotul, că uneori în viaţă, o minciună cu un scop bun e mai bună decât un adevăr murdar. Ne-a mai spus că viaţa ne va învăţa să facem diferenţa.
No… eu încă aştept să mă prind….
Iata un preot destept! Da, si eu am ajuns la concluzia ca viata te invata sa faci diferenta. Intre un adevar care te face vulnerabil si o minciuna care te poate proteja, e de preferat sa spui minciuna.
Si eu,pentru ambele variante.De cele mai multe ori , aatazi, o minciuna face mai bine decat adevarul.
True! Very true!
Tăt n-a ieşit la suprafaţă? Măi să fie. De la minciună i se trage. 😀 Să ştii că am vorbit serios, eu chiar am trimis un comentariu serios şi lung care a dispărut de cum am apăsat trimite.
L-am gasit, in spam era :)) Adevarul a triumfat, in cazul tau:)
Cred că adevărata problemă este adevărul!
Suntem pregătiți să-l primim? De aici pornește și diferențierea.
Primează adevărul, dar accept și minciuna scuzabilă, pentru situațiile aparte.
Da, cam pe-acolo ne convine, pe la mijloc, mai pe ocolite, nici minciună gogonată dar nici adevăr pur.
Sincer, prefer tăcerea, dar sunt și situații în care ești obligat să spui ceva.
Iar în ce mă privește pe mine, prefer să mi se spună adevărul în față, chiar dacă uneori poate fi dureros. Dar, știind adevărul, îmi pot lua măsurile de corecție necesare.
Dar ce faci dacă cel de la care doresşti adevărul nu e pregatit să ti-l spună? Cu toții ne dorim adevar dar când suntem de cealaltă parte a baricadei, când trebuie să-l spunem, nu suntem intotdeauna dispuşi să de „dezgolim”
Ne învârtim într-un cerc vicios. Eu vreau adevărul dat tu nu ești dispus să-l spui, eu vreau să-ți spun adevărul iar tu nu ești dispus să-l primești. Între cei doi (un eu și un tu generice), apar mici conflicte de acceptare, într-un sens sau în altul.
Cred că societatea este cea care a determinat astfel de comportamente. Și cred că minciuna a apărut atunci când s-a dorit puterea, iar adevărul ar fi descoperit anumite vulnerabilități.
Dar, nu sunt deținătorul adevărului absolut, mi-am expus doar o părere.
Bunā parerea! Este un cerc vicios, exact asa cum spui
Nu am fost niciodată pro-minciună. Cu toate astea, m-am trezit de vreo două ori în viața mea, mințind în cel mai…urât mod cu putință. Fără folos, desigur! 🙁
Cine preferă minciuna? Nu cred că sunt prea mulți! este necesară uneori? Aparent da. Cum e de făcut? Habar nu am!
Cand credeam si eu ca o sa ma lamuresti… m-ai lasat tot aşa
Păi cum să te lămuresc dacă nici io nu mi-s lămurită! Da’ când mă lovește inteligența, urlu = te anunț! (Numa’ că-s slabe șansele! )