Ce faci?

E mică de statură. Tunsă scurt, cu ochii obosiți,  mă salută. Ce faci, întreb, ca și când n-aş vedea că pică de oboseală. Se însuflețește brusc. Răspunde  repede, ca și când s-ar teme sa n-aş întorc spatele. A avut o zi grea. Munca ei zilnica o doboară, durerile de spate o chinuie dar încearcă să le ignore. Ascult și ochii mi se opresc pe degetele ei aspre. La două dintre ele nu mai are unghii, le-a pierdut intr-un combinat din România. Accident. Continua să-mi povestească despre ce-a făcut azi, ce nu a avut timp să facă și revine la spatele ei care probabil o doare iarăși. N-are timp de mers la doctor,  muncește zi -lumină. Așteaptă vara, când ajunge în țară, e și mai ieftin. N-are stare, stinge tigarea și își aprinde alta, ca nu cumva să plec înainte să-mi spună tot. Fac la fel,  deși pic de somn. Continua să povestească,  continui să ascult. Spatele o deranjează , e clar că îi lipsește odihna și întreb , ca din întâmplare, dacă nu vrea să se odihnească. Îi citesc dezamăgirea în ochi. Mai avea de povestit, probabil. Bine, noapte bună, atunci. Poate mâine îmi povestești și tu cum ți-a fost ziua. Da, sigur, îi zic, deși mai mult ca sigur n-o voi face. Voi asculta, probabil, din nou,  despre dureri,  muncă , șefi și planuri de vară. Adică , cam tot ce aș avea și eu de zis. Prefer totuși, s-o las pe ea să le dea grai.