O frica,doua frici

‘‘Frica este mama moralităţii ” spunea Friedrich Nietzsche . Si sunt de acord cu el. Mi-ar fi frica sa fur.Ti-ar fi frica sa omori pe cineva. I-ar fi frica de Dumnezeu. Frica de consecinte ne conduce viata . Avem o gramada de temeri pe care ni le dezvoltam in timp si o alta gramada cu care ne pricopsim  in urma unor incidente neplacute . Unii dintre voi stiu sa-si gestioneze aceste temeri. Stiu sau invata in timp sa le depaseasca , sa le minimalizeze sau sa le elimine. Pentru altii insa nu-i deloc usor. Mai ales cand ti-e frica de oameni. Si de reactiile lor imprevizibile.  Pentru ca exista si o astfel de frica. Nu se naste niciunul dintre noi cu ea. Ne-o dezvoltam singuri. De cate ori ai avut de dat o veste proasta si ai preferat s-o spui la telefon ? De cate ori ai abordat pe internet o persoana cu o propunere oarecare desi in realitate n-ai fi indraznit? De cate ori, de sarbatori , n-ai trimis meaj scris cu ”La multi ani” desi puteai foarte bine sa te deplasezi sa-i faci urarea omului in fata? Nu, nu-mi raspunde! Nu te supun unui interogatoriu , ci vorbesc mai degraba cu mine insami. Da, mi-e frica de oameni. De cei carora nu le pot anticipa reactiile. De cei pe care nu-i cunosc indeajuns de bine incat sa am incredere in ei . E normal? Presupun ca da! E normal sa-ti faci griji ca nu vei fi placut, ca vei fi barfit, ca vei fi marginalizat, ca vei fi ridiculizat? Presupun ca nu! Asta ar insemna ca dezvolti in subconstientul tau un inceput de  fobie sociala .Si asta tine deja de patologic. Ar insemna sa renunti la locul tau in comunitate si sa fii singur .Tu . Unul. Unic . Fara prieteni  sau doar cu prieteni virtuali , care te iubesc zi lumina si te adora pentru ceea ce vrei tu sa pari ca esti . Te atrage o astfel de perspectiva? Pe mine nu! Prefer sa-mi pastrez locul in comunitate . Si sa-mi pastrez si fricile. Sunt ale mele toate: si frica de necunoscut, si frica de reactii neprevazute, si frica zilei de maine. Si sa lupt cu ele. Asa cum ceilalti au reactii care s-ar putea sa nu-mi placa, le am si eu pe ale mele, stati fara grija! Stiu sa-mi exprim furia, dezgustul, iubirea sau durerea . Stiu sa plang , stiu sa zambesc, stiu sa ma uit urat , stiu sa injur si stiu sa-mi cer iertare. Sunt sigura ca stiu! Iar daca am uitat o sa-mi reamintesc. E ca mersul pe bicicleta. Stiu ca lacrimile sunt calde , sarate si linistitoare. Stiu ca furia te orbeste si te face sa spui lucruri ingrozitoare pe care mai tarziu le regreti si faci tot posibilul sa obtii iertare. Stiu ca frica  te poate paraliza, te poate lasa fara vlaga, dar in strafundul fiintei tale se afla dramul de curaj nebunesc care te poate salva din ghearele izolarii de oameni . Cauta acel dram de curaj, scoate-l la lumina , scutura-l de praf si aseaza-l in locul fricii! Nu-ti fie teama, vei fi acceptat! Trebuie doar sa faci cativa pasi , sa iesi din carapacea in care te-a inchis frica de realitate. Pastreaza, totusi , undeva ,intr-un colt al sufletului tau si vorbele lui   Nietzsche .

Acest articol a fost scris pentru proba cu numarul 21 ( sponsor Komunomo) din competitia  Superblog