Uneori, cele mai prețioase povești nu se spun. Se păstrează între două bătăi de inimă, asemenea unei promisiuni sacre.
Seară de toamnă. Frunzele, foșnind sub bătaia rece a vântului, se lasă mângâiate, poate pentru ultima oară, de lumina palidă a felinarelor, strecurată printre crengile aproape goale.
Intru în casa bunicilor așa cum am făcut-o mereu: cu zâmbetul copilului care știe că, dincolo de prag, îl așteaptă răsfățul.
Ei nu mai sunt de ceva timp aici. Au plecat, luând și o parte din copilăria mea. Dar aroma turtelor coapte pe vatră și mirosul de tutun al îmbrățișărilor bunicului încă plutesc în casa trainică.
În ultima vreme, tata își petrece mai tot timpul liber aici. Nu mi-l amintesc să fi fost vreodată atât de preocupat de grădină. Acum însă o îngrijește de parcă de asta ar depinde restul vieții lui.
„Abia acum am înțeles de ce Bunul tău spunea că pământul trebuie lucrat cu respect și sudoare. Ai văzut cum arată cămara noastră anul acesta?” — răspundea când cineva îl întreba cum de, profesor de filosofie fiind, alesese să-și petreacă zilele între rânduri de ceapă, fasole, pepeni și vinete, sub soarele dogoritor, sau săpând printre porumbi.
Așa l-am găsit și astăzi. A intrat în casă să-mi arate, mândru, cum recondiționase soba.
„Acum mamă-ta îți poate face turte.”
N-a spus mai mult. Dar lumina din ochii lui mi-a amintit de bunica: o femeie micuță, mereu îmbujorată, zâmbitoare, gata să aducă luna de pe cer nepoților ei.
Lângă soba refăcută, pe raftul vitrinei care încă păstrează colecția de balerine de ceramică, am zărit-o: o sticlă cu rotunjimi elegante, cu eticheta încă vizibilă — Miorița V.S.O.P.
O știam din copilărie. Deși trecusem de nenumărate ori pe lângă ea, nu o atinsesem niciodată.
De data aceasta, am simțit o chemare tăcută. Am atins sticla, iar degetele mele au simțit textura fină, aproape solemnă.
Sub stratul de praf, dincolo de sticlă, se găsea esența răbdării, cu nuanțe de chihlimbar și aramă.
Tata a venit lângă mine, fără un cuvânt. Ne-am privit și, într-un gest care spunea mai mult decât orice vorbă, am atins amândoi sticla. N-am îndrăznit mai mult.
Nu era momentul să-i rupem sigiliul. Era prea devreme. Sau poate exact timpul potrivit pentru a înțelege că nu tot ce este prețios trebuie consumat. Unele lucruri trebuie apreciate pentru simpla lor prezență.
Am simțit în aer aromele strecurându-se, parcă, prin sticla groasă: stafide, vanilie, scorțișoară — promisiuni maturate de ani mulți, pe care nu îndrăzneam să-i număr. Și am știut atunci: nici bunătatea, nici frumusețea adevărată nu strigă. Ele așteaptă. Se așază liniștit, ca un strat fin de praf, și devin liant între oameni, locuri, generații.
Miorița Vinars nu era acolo pentru a fi băută într-o zi oarecare. Bunicul o lăsase, parcă, special, ca să fie lecție: despre răbdare, despre maturizare, despre promisiunile neuitate.
Asemenea butoaielor de stejar ce îmbrățișează licorile rare a fost bunicul meu. Astăzi, îl privesc pe tata și-l văd transformându-se într-un asemenea protector: grijuliu cu natura, atent cu trecutul.
Beciul e același — doar viețile se schimbă.
Îl privesc cum reconstruiește încet, cu răbdare și gesturi mici, ceea ce a primit moștenire: casa cu tavane înalte, soba din care ieșeau bunătățile bunicii, aplecătoarea unde cei doi ne depănau amintirile tinereții. Și peste toate acestea adaugă, fără să știe, un strat nou de tradiție — un praf fin de iubire și respect, peste care, într-o zi, alți urmași își vor plimba degetele, așa cum am făcut-o noi cu sticla de vinars.
În acea seară, am lăsat sticla în vitrina bunicii. Martor tăcut al vieților trăite cu sens.
Și în această alegere a fost mai multă dragoste decât în orice sărbătoare grandioasă.
Am înțeles atunci: nu toate comorile trebuie deschise ca să le simți însemnătatea. Unele trăiesc în noi și-și multiplică valoarea doar pentru că știm să le păstrăm.
Poate că, într-o zi, într-o toamnă sau alt anotimp, când timpul va fi venit și noi vom fi alții, cineva va desface sigiliul. Și, sorbind din vinars, va simți întreagă dragostea cu care a fost privită și păstrată această comoară. Va înțelege cum maturitatea nu vine peste noapte, ci se clădește din răbdare, cu grijă și pasiune discretă.
Până atunci, sticla va rămâne acolo, ca o dovadă a unui timp trăit frumos.
Vinars Miorița nu este doar băutura timpului bine trăit.
Este dovada că simplitatea, răbdarea și dragostea tăcută sunt cele care trec cu adevărat testul anilor.
Unele povești, cele mai prețioase, nu trebuie spuse până la capăt. Ele trebuie păstrate — în tăcere, cu respect și înțelepciune.
Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025