Au trecut vremurile când citeam, pe nerăsuflate tot ce-mi cădea în mână. N-aș ști să spun cât să fi trecut, ideea e că, la un moment dat, “setea” mi s-a domolit. Mai puțin timp, mai puține cărți cumpărate din lipsă de acces la ele și, poate, mai puțină răbdare în a-mi pune imaginația la muncă ori tradiționalul “las’ că văd filmul când o apărea”.

Zilele trecute am citit “Orbi”. Nu m-aș aventura să-i fac recenzie, am citit-o pe bucățele. Deși cursivitatea scriiturii nu lasă de dorit, la un moment dat am obosit, am pierdut esența, m-am întors câteva pagini ca să înțeleg ce se petrece în mintea protagonistei. Și am înțeles. Totuși, am rămas cu senzația vagă c-am citit greșit ceva. Poate numele autoarei? Chiar o fi de-a noastră, româncă? Nu, e aproape imposibil, ale noastre edituri, în afară de maculatura unora care-și susțin financiar propria publicare, rar acceptă autori români.  Să revenim însă la senzația de care vă spuneam. Nu-s critic literar, nici la scris nu mă pricep da’ fătuca asta, Petronela, m-a lăsat cu gura căscată. Nu mai citisem altceva din ce publicase așa că, după primele 10-15 pagini din Orbi, citite în vreo 3 zile, mi-am zis… mda, bine că are numai 238. În ciuda primei mele impresii, am ajuns finalul cărții nu dezamăgită, nicidecum, ci mai degrabă intrigată de felul cum autoarea a gestionat și îmbrăcat acțiunile personajelor pentru ca mai apoi să le despice și dezbrace firesc, pe înțelesul cititorului, nu doar arătându-i acestuia vulnerabilitatea Alexei, ci și cum se tratează de ea. Nu mi-a rămas, după terminarea citirii cărții cu pricina, decât să mă felicitat că am cumpărat și mai noul roman Ajută-mă să nu dispar scris de aceeași autoare și, acum vreo trei ore, grație unei nopți în care n-aveam niciun plan, am pus mâna pe ea, curioasă să aflu dacă nu cumva autoarea și-a consumat tot talentul în Orbi. Well… asta era acum trei ore. Hai, patru să fie. Vreți să vă spun părerea mea despre această ultimă apariție? Păi… vă zic: măi oameni buni, cu fata asta, Petronela Rotar o cheamă, e ceva-n neregulă! N-ai cum, două cărți la rând, să-ți conturezi atât de bine personajele, bine, poate doar dac-ar fi reale. Cât despre firul poveștii, te ține în priză pe tot parcursul cărții (spun asta din experiență, n-am lăsat-o din mână de la primul până la ultimul paragraf). Probabil că-i pură întâmplare, nu? Să fii român și să scrii, în zilele noastre, așa cărți mișto, să “prinzi” la public și să fii și publicat? Care-s șansele? Oricum, n-am decât să-l felicit pe cel care a avut inspirația să-i publice prima carte, probabil a anticipat potențialul autoarei la adevărata valoare. Ca o scurtă paranteză, dac-aș fi sinceră cu mine însămi, aș recunoaște că unul din motivele pentru care ambele cărți mi-au plăcut este acela că m-am recunoscut în câteva pasaje, am înțeles pe deplin zbuciumul celor două personaje feminine principale și am retrăit, odată cu ele, lupta cu sinele, deznădejdea, durerea. Dar, cum sinceritatea nu a fost niciodată punctul meu forte, mă rezum la a aprecia scrierea cursivă, un stil surprinzător de plăcut și captivant.

Dacă după Orbi am crezut că următoarea carte nu mă va surprinde cu nimic, m-am înșelat. Amarnic. Așa că, încă sub influența ultimei lecturi, am căutat și cumpărat (trăiască Amazonul) Alive. Vă spun cum e după ce o primesc și citesc. Sau îmi spuneți voi? Cum e?