Bună, ce faci? O întrebare și o cană de cafea, pași către prietenie

Îl privesc cu coada ochiului. E același om pe care l-am văzut la interviu. Aceeași privire fixă, aceeași figură încruntată. Nu mă pot abține să nu mă întreb, de fiecare dată când îl văd, ce anume îl apasă, de unde atâta seriozitate. Oare zâmbește vreodată? Colegii lui de birou par să-l ignore. Bine, la cât de rece și distant e nici nu mă miră, e suficient doar să se uite la tine ca să-ți piară orice intenție de a încerca vreo conversație cu el.

Și totuși… nu m-am putut abține. Știam cum își bea cafeaua, îl urmărisem deseori, fascinată de felul cum și-o pregătea fără zahăr, doar o picătură de lapte în lichidul negricios. Am făcut-o așa cum îl văzusem: întâi lapte, după, cafea, în cana lui verde pe care-o spăla temeinic după fiecare folosire. Evident, nu m-am oprit la cafea. Pe un stick note, am folosit noul e-mark care ne fusese achiziționat recent.

Bună, ce faci? – asta e tot ce mi-a trecut prin cap să imprim. Chiar voiam să știu? Cu siguranță nu era un om rău dar tăcerea lui mă intriga teribil. Nu tăcerea în sine cât, poate, cuvintele nerostite din spatele ei. Ce ascundea acea tăcere? Era răspunsul la indiferența cu care-l tratau colegii? Așa fusese mereu? Ce-i apăsa sufletul, ce-i înverșuna privirea? Acel „ce faci” imprimat în grabă cu ștampila electronică a devenit motiv de frământare la mai puțin de două minute după ce l-am așezatpe biroul lui, împreună cu verdea cană cu cafea. Proastă idee, mi-am zis.

Prea târziu, însă, să mai repar ceva, un alt coleg lipsea și am fost solicitată să mă deplasez la sediul unui client important. Nu-i voi vedea reacția. Probabil va fi furios, va întreba cine și-a permis să se-atingă de biroul lui, să-l întrebe ceva ce nu avea legătură cu ce făcea el acolo. Am revenit târziu la sediu, rezolvarea problemei pentru care am fost trimisă mi-a luat mai mult timp decât credeam, niciunul din cei patru colegi cu care împărțeam biroul nu mai era acolo. Adâncită în gândurile mele, am uitat că-i vineri, zi de lucru scurtă. Mi-am aruncat privirea pe biroul lui, cana nu mai era în locul în care-o lăsasem. A fost aici. A văzut biletul! Biletul! M-am apropiat în grabă. Poate totuși nu l-a văzut, îl iau și…  poftim??? „Nu ai marcat bine, prea mult spațiu liber la stânga.” Ce naiba… da, mie-mi era adresat, folosise același e-mark și aceeași hârtie pe care bună, ce faci-ul meu trona cu ostentație. Atât? Nu bine, mulțumesc de întrebare, nu fuck off, doar „nu ai marcat bine”? Mno, așa-mi trebuie! Nu era mai bine să-mi văd de ale mele? Bine, îmi voi cere scuze că am îndrăznit să-l deranjez și-mi voi vedea de viață, nu-i de mirare că toată lumea îl ocolește! Auzi la el, n-am marcat bine! Mulțumesc pentru cafea unde-i?  Well, whatever, o să-mi cer scuze și gata! Unde naiba-i afurisitul de e-mark?
Voi fi mai atentă data viitoare. Sper că ți-a plăcut cafeaua. „Da, iar prea mult spațiu”. „Nu, a fost oribilă” Așa va suna unul din posibilele răspunsuri. Nici nu-l condamn, post-it-ul arată ca naiba, are dreptate, prea mult spațiu lăsat la stânga, cât despre cafea, nu prea beau tocmai pentru că mi se pare o băutură oribilă. Cum să fac să centrez amprenta? Instrucțiunile! Unde-or fi? Pe biroul cui? Doamne, la ora asta ar trebui să fiu acasă, nu căutând instrucțiuni! Oh, stai, You Tube! Da, uite… ăh? Poloneză! Great! Bun, e conectat la calculator prin wi-fi, intri în meniul aplicației, scrii textul, alegi fontul, culoarea, știu asta, doar am scris afurisitul de „bună ce faci”, dar cum centrez scrisul pe o pagină? Well, va trebui să stric câteva hârtii, trebuie să nimeresc o centrare ca lumea. Ah, gata, știu! Îl fac pe o coală A4, o decupez cu foarfeca și iese centrată! Gata!
…..
Luni
A venit. L-am auzit mormăind un salut, un coleg i-a răspuns la fel. Dă Doamne să nu spună și altceva. De ce naiba i-oi fi făcut iar cafea? Nu era deajuns că i-am lăsat post-it-ul? Jur să-mi văd de treaba mea de-acum înainte! Aud cum îi scârție scaunul de birou. Pleacă undeva? Mai bine! Tot ce trebuie să fac e să-mi țin nasul în dosarul pe care-l am în față, asta-i tot! Inima îmi bate nebunește. Probabil a ieșit. Să mă uit?
-E invers!
-Cine?
-Dosarul!
-Ce dosar? Care dosar? Doamne, de ce nu s-a inventat teleportarea?
-Cel pe care-l ții în mână!
Ridic ochii. Ridicol! Nu, nu el. Zâmbetul lui. Ridicol de perfect. Ce să-i spun?
-Ăăă… Ăăă? Doamne, o să creadă că-s tâmpită! Nu citeam, nu încă, l-am luat și… ăăă, mă gândeam la ceva.
-La cum se centrează în pagină amprentarea cu e-trade?
Mda, acum chiar că mi-ar fi fost folositoare teleportarea!
-Eu… știu cum se face!
-Am văzut că știi cum. Cu foarfeca, nu?
Oh, shit! Cred că-s roșie până-n vârful urechilor
-Ce foarfecă? Ah, foarfeca, ăăă…
Doamne, ia-mă! Acum, repede, până nu fac vreun atac cerebral, infarct sau pe amândouă!
-Mulțumesc pentru cafea!
-Ăh? Cafea? A, cafea! Cu…. ăăă, plăcere!
Doamne, șterge-i zâmbetul c-o iau razna! Nu, nu-l șterge, ia-mă, du-mă în deșert, în munți, oriunde! Mă iei?
-Când vrei să-ți arăt cum să faci ca textul să fie frumos centrat pe spațiul de amprentat anunță-mă, bine?
-Ăăă… acum?! Sfinte… ce naiba spun… evident că râde! Râde? Bun, am reușit să mă fac de râs!   Râde! Păi are și de ce, nu? Are? Nu, n-are! Are!
-Maria, nu-i nimic rău în a nu ști, stai liniștită! Uite, hai să-ți arăt! Știi cum să-l conectezi la telefon sau PC, știi cum să-l programezi, de asta sunt convins, trebuie doar să fii atentă la cum poziționezi crestătura aceea  de pe mijlocul e-markului, ea îți arată linia centrală a amprentei. Bine, ai la dispoziție și fereastra transparentă pentru o imagine bună în timpul imprimării și închipuie-ți că nu degeaba aparatul ăsta micuț făcut de Colop a luat premiul Red Hot Design anul acesta. Poate nu pare așa important să centrezi bine textul dar chiar este, dacă vrei, de exemplu, să amprentezi etichete. Nu-ți face griji, nu-i deloc complicat, cu un pic de exercițiu îți va ieși la fel de bine cum îți iese cafeaua!

Fac, pentru a nu știu câta oară, o cafea fără zahăr într-o cană verde. Mi-am făcut un obicei din asta, fiind prima care ajunge la birou. Și aștept cu nerăbdare să-i spun, ca în fiecare dimineață „bună, ce faci„. Știu că va zâmbi și-și va bea cafeaua povestindu-mi despre ce progrese a mai făcut Alex, băiețelul lui. Vedeți voi, acel „bună, ce faci” a fost pasul spre o frumoasă prietenie. Da, ați bănuit bine, am devenit buni prieteni. Nu v-am spus care era motivul încruntării lui? Alex era într-o nu tocmai stare bună de sănătate dar acum e mult mai bine; nu l-am cunoscut încă, dar știu că-i plac post-it-urile mele. Îi trimit zilnic câte unul, are deja o mică colecție. V-ați fi gândit vreodată că o întrebare și o cană de cafea ar putea fi doi pași mici spre începutul unei frumoase prietenii?