În mijlocul unui film şi între două postări, am devenit mai săracă: doi prieteni în minus. Şi când spun prieteni mă refer la oameni cu care schimbam constant câte-o vorbă-cinci, despre griji, nevoi, supărări.
Shimbam e cam mult spus. Deobicei eu ascult, consolez, las omul să vorbească despre ce-l doare. Foarte rar sunt de cealaltă parte a baricadei. Dar când sunt.. e cam gol în jurul meu. Sau, dimpotrivă, prietenii de genul cărora vă spun, deşi în luni întregi de conversație n-au catadicsit să mă întrebe de ce dracu’ țin neapărat să le alin lor sufletul, se trezesc explicându-ți că viața e aşa de frumoasă încât trebuie trăită cu zâmbetul pe buze.
So… azi l-am întrebat pe unul dintre cei doi, cel cu viața frumoasă, cam ce şi cât ştie despre viața mea. Nimic, mi-a răspuns. De ce, l-am întrebat. A început cu un păi.. şi n-a mai continuat. Ştiți de ce? Pentru că omul chiar nu ştia nimic. Nu l-a interesat viața mea. Da, eram prieteni. Nu, greşit, eu eram prietena lui. Am vorbit tot timpul despre viața lui. Am fost oglinda în care şi-a privit gândurile şi acțiunile. A fost ok, e un om extraordinar, deştept, cu oareşce derapaje dar… who is perfect?
Azi, unul din ei la o postare de doi lei pe Fb pe care a zărit-o întâmplător, s-a gândit, probabil, că ar fi frumos din partea lui să mă „liniştească”. Dar.. necunoscându-mă, n-a reuşit. De ce n-a reuşit?
Ştii de ce n-ai reuşit, dragă fost prieten?
Pentru că:
-nu ți-ai dat seama că n-am nevoie de consiliere pe messenger şi psihanaliză ieftină de week-end, făcută pe fb pentru că nu ştii cum îmi funcționează creieraşu’
-nu mă cunoşti suficient de bine(deloc chiar) încât să-ți dai cu părerea
-nu mă poți consola dacă nu ştii ce am
Şi dacă nu ştii ce am şi nici nu vrei să afli, dacă nu mă cunoşti, nu putem fi prieteni.E mai bine să ne spunem pa!
A, nu e prima dată când aud „… şi ne înțelegeam aşa de bine!” Păi da, ne! Dar nu ne mai. Prietenia, cunoaşterea, acceptarea şi înțelegerea merg mână-n mână. Când nu există reciprocitate în ele, e pierdere de timp şi energie.
Oricât de dezinteresată aş fi, într-o relație de prietenie am pretenția să mă întrebi din când în când dacă-s bine, aşa, fără motiv. Am pretenția să încerci să afli despre mine strictul necesar: să îmi ştii numele şi la ce subiect sunt sensibilă. Atât, sunt două chestii, nu cer mai mult. Prea greu?
Când simt că o asemenea prietenie unilaterală va rămâne unilaterală, deobicei mă retrag frumos. Adică ori te ocolesc, ori te sar, ori te invit să mă ocoleşti oleacă. Aşa s-a întâmplat şi azi. Nici prima, nici ultima dată. Partea proastă e că viitorii foşti prieteni rămân uimiți: (… şi ne înțelegeam aşa bine!) dar niciunul nu întreabă ce dracu’ mi-a venit aşa, dintr-o dată. Ştiți de ce nu întreabă? Păi nu-i intereseazā, de-aia!
Al doilea ( v-am spus, am rămas fără doi prieteni) nu mi-a zis că viața-i frumoasă. Doar mi-a trimis o hăhăială într-un mesaj, urmată de ceva de genul:
Iar ai nervi? Azi nu mă simt prea bine, îți povestesc diseară. Pam-pam!
Draga mea ( e o ea), i-am răspuns, mă tem că nu te pot asculta.
-Bine, atunci îți spun mâine!
Nu va exista nici pentru prietenia asta un mâine.
Doi. Foşti prieteni.
Din păcate nu eşti singura care se încarcă cu problemele şi,câteodată,cu energiile lor negative şi când ai şi tu un of n-are cine să te asculte.Te felicit pentru curajul de a te debarasa de astfel de oameni egoişti.
Am ajuns într-un punct în care mă uit în jur şi văd o grămadă de lume. Nu prieteni, lume. Nu ştiu ce caut în mijlocul ei. Pentru că, trebuie să recunosc, caut ceva, altfel m-aš muta în munți, nu? Fiecare dintre noi avem nevoie de semeni, de atenție, de un umăr pe care să ne sprijinim. Dar eu am obosit. Nu mai vreau să fiu „umăr” Nu mai am nici răbdare, nici bunăvoință. Curajul de care vorbeşti tu e doar saturație.