Am închis ochii și m-am lăsat pradă viselor. Pentru o secundă (sau poate mai mult, cine stie?), am uitat că zâmbetul nu-mi e prieten. L-am lăsat să se joace cu buzele mele, l-am lăsat să-mi înmoaie privirea și i-am promis că se va odihni vreme multă în ochii mei.

M-am visat eu pe mine-cealaltă, cea care n-am fost niciodată. M-am văzut așa cum se vede luna pe cerul toamnei: înconjurată de răceala serilor, acoperită de lumina stelelor, iubită de vara a cărei rimă încă mai termină versul.

In secunda aceea cu vise am pierdut, zâmbind, noțiunea de timp. Toamna nu mai era toamnă, anii nu mai erau ani. Ș-am găsit, tot zâmbind, ușa care ducea spre lumină difuză.

Nu mai stiu acum dacă am deschis-o sau nu. Nu mai stiu dacă, deschizând-o, am privit înăuntru. Nu mai știu dacă înăuntru era tot toamnă sau vreo primăvară târzie. Nu mai stiu pentru că… m-am trezit.

”Lasă-mă-n pace!” mi-a spus răstit vocea care până atunci doar șoptise. Am tăcut, deși nu prea vorbisem. Apucasem să scriu doar un gând. Sau un rând. Cine mai știe?!

Am tăcut. M-am trezit. Zâmbetul dispăruse. Visele… dispărute și ele.

Este tot toamnă, luna e la locul ei cu stele-mprejur, vara iși scrie încă rima.

Mă uit acum în oglindă și nu mă găsesc pe mine-cealaltă, cea din vis. Sunt doar eu, cea de dinainte de vise, un pic mai… nu mai contează, oricum nu voi mai visa prea curând.

 

 

 

Tags: ,