Nr.12 Adriana Tirnoveanu

Numărul 12 la interviuri este Adriana Tirnoveanu, cea care scrie pe adrianatirnoveanu.ro. O bloggeriță cu ceva vechime (scrie de pe fix 19 martie 2013) Cum scrie? Frumos, cu feeling, vorba cuiva ”cu lipici” . Cuvintele ei ți se lipesc de suflet si rămân acolo, chiar dacă e vorba(sau nu) despre ea şi nici despre tine. Haideți să vedem ce are de spus despre cum scrie, de ce scrie si alte-alea. Iată interviul:

Io: Ce faci?

Adriana: Glumești? Joc alba-neagra cu tine. Simt că nu voi lua decât bile negre. Nu dom’le, io vorbesc serios! Am intrebat ”ce faci”. In mod normal, la o aşa intrebare se răspunde plicticos. Adică incepi să zici la ce ora te-ai sculat, cum iți statea păru’, ce gust avea cafeaua, cum era de cald in autobuz, cât mai costă ceapa la piața, câți dinți ai reparat, ce-ai mai scris, de-astea. Sau cu ”bine”. Ete că ai o bilă neagră! Auzi, nu mai bine ne jucam de-a pokemonii? Pfff, cred că o să am de lucru cu tine!

Io: Cine esti? Cum eşti?

Adriana: Dacă ai citi „bazar cu obsesii”, te-ai lua de cap  și nu mi-ai mai pune astfel de întrebări, însă, mă descriu ca fiind om-greșeală. Și greșesc când mi-e lumea mai dragă. De fapt,  e cuvântul meu favorit, căci tare mă amuză faptul că ne prezentăm în virtual ca și când suntem imaculați, buni și așezați pe norișori de inocență.  Eu sunt un om cu mai multe defecte decât calități,  care are corăbiile gata înecate. Doar nu te așteptai să-ți zic că sunt o brașoveancă ce are  părul creț,   că am fost tehnician dentar și că am 6 câini? De fapt, ce contează cine sunt și cum sunt, dar dacă tot întrebi… Oileiii, şase caini?  Si io te-ntrebam ce faci… .De-asta ai păru’ creț? Cum bre să nu conteze? Uite că pentru mine, contează! Greşeală-negreseală, creață sau linsă, de-aia iți iau un interviu, să ne spui cum şi cine eşti, ce faci şi alte de-astea. Ie-te că ai si a doua bilă neagră! Că deja-s verde de nervi!

Io: Blogger esti. Sau mai nou, om cu blog. Cum/când s-a intâmplat?

Adriana: Om cu blog, evident. L-am numit, la început, „cutie de adăpostit texte prăfuite”. Nu-mi imaginam că le va citi careva, de aici chestia cu praful.  În 2012 nici să-mi fac un mail nu știam, cont de FB nu aveam, iar când mi le-am făcut, facebookul mi se părea o mare fără fund,  în care se scufunda orice scriai. Mă lua așa câte un fior și mă trezeam scriind povestioare de tot felul. Atunci, aveam mai mult umor; pe urmă m-am luat, aiurea, în serios. Lumea se bulucea cu aprecieri și cu „sfaturi”. Printre care și acela de a-mi face blog. Cuvânt total necunoscut. O colegă de liceu m-a pus sa îmi fac unul și să scriu, acolo, tot ce-mi trece prin cap. L-am făcut și numit „damadecaro”. Pe blogspot.  Mă voiam incognito. Un dezastru. Am pus 6 prostii în el și m-am dat în spectacol tot pe fb. Cand cineva mi-a spus să-i trimit link către blog, mai ca m-a bușit plânsul. Habar nu aveam ce vrea. Apoi a apărut Vienela, și pe 19 martie 2013 am scris, la ea pe blog, primul articol oficial, iar din acea zi am continuat la mine acasă.  În banalitatea și visele mele simple, speram să devină o sezătoare. De aici și „înșiră-te mărgăritare”. Derulam tot felul de lucruri ascunse în mintea mea, pe care, în sfârșit, le puteam pune cap la cap. Am învățat, încet, încet, multe. De una singură. Explorând. După un an, m-am mutat pe wordpress, tot de una singură, cu tot conținutul celui vechi,  unde am avut cel mai lung nume de link din istoria tuturor blogurilor, iar acum adrianatirnoveanu.ro este locul final. Ah, și încă ceva, atât de tare îmi plăcea asta cu blogul, încât mi-l păzeam precum câinele pe stăpân. Stăteam on-line non-stop. Scriam zilnic. Eram într-o perioadă când reînvățam a merge, după un accident în care îmi fracturasem, urât, glezna, iar în anii aceia am suferit câteva intervenții chirurgicale. Mă gândesc că dacă nu era întâmplarea asta, nu-mi descopeream aptitudini nebănuite; deci tot răul spre bine. Știu am scris cât pentru tot interviul! Auzi? Crezi că poti să-mi dai alea doua bile inapoi? Te rog! N-ai scris chiar pentru tot interviul, dar ai răspuns şi pentru primele intrebări. Ce zici de bilele alea, rezolvăm?

Io:Care a fost primul tău articol publicat?

Adriana: „Șase stații”. A fost și este unul din preferatele mele. Da’ link nu ne dai? Noroc că ai functia de cautare pe blog. Ce să zic… mie mi-a placut teribil, e… nici nu ştiu cum să-l definesc, i-as spune ”zbârlitor de piele” dar n-aş vrea să influentez cititorii. Bilă albă.

Io: Câte bloguri ai? De ce nu mai multe?

Adriana: Am două, în acest moment, dintr-o greșeală. M-am mutat de pe wordpress pe ro, cum spuneam, dar până să mă sucesc – caracteristică de bază a personalității mele – aveam unul făcut și pe com însiratemargaritare.com. Gol, în momentul de față, dar pe care sper să adăpostesc ceea ce scriu pe fb, fără să mai zăpăcesc draftul celui de pe ro. Te-am ametit cu fb-ul ăsta, nu? Dar dacă tot am fost numit „scriitor de facebook”, inclusiv într-un ziar local, de ce să nu îmi însușesc titulatura? Știi, dacă, prin reducere la absurd, aș fi citit, în 2012-2013, aceste interviuri, cred că nu mai aveam blog niciodată. Prea n-am știut a-l lua în serios, așa cum văd la alții. Sucită zici? Acu’ că ți-ai dat drumul la vorbă, sper sa nu te suceşti. Deci ai unu plin si unu’ gol. Aş zice, dacă nu scrii pe el, măcar să-l imbraci, nu se cade să-l laşi aşa, nud; intră lumea şi-l vede in curu’gol, mai mare ruşinea!

Io: Cum ti-ai descrie stilul de scris?

Adriana: Na, că nu știu! Simplu, pe înțelesul tuturor, fără lucruri pompoase. Uneori, prea siropos, pentru gustul unora; dar ce mă bucură cel mai tare e că am reușit să nu ies din „tiparul” meu, lăsând influențele celor din jur să mă inspire doar, nu să mă acapareze. Apropo,  dacă nu nimeream în „clubul psi”, interacționând cu oameni pentru care scrisul era o joacă serioasă, nu știu dacă înțelegeam ce înseamnă blogosfera și provocările ei, și poate chiar murea totul din fașă. Și nu vreau să trec fără să amintesc de clubul actual „al celor 12 cuvinte” sau vechiul „club parfumat”, locuri importante pentru mine și  cuvintele mele. Scriu însă în așa mod încât, dacă distribui un articol, pare conceput în acea zi; motiv pentru care articolele au reușit sa intre și în pagini de carte, iar multe le-am republicat pe blog. Carte? Ce carte? Laudă-te bre oleacă, mama ei de modestie! Bine, esti simplă, sucită, modestă şi intri in cluburi parfumate. Şi psi. Auzi, cei aia psi? Politia Scapă Infractoru’? Sau Partidu’ Social Individual?

Io: Te pasionează un anume subiect? Câte articole ai fi in stare să scrii despre el?

Adriana: Aș scrie despre soțul meu permanent. Și nu, nu sunt o îndrăgostită din aceea cu fluturași și baloane, dar al meu e un tumult, un imprevizibil și un dătător de inspirație… la minut, și cu multe idealuri, dar asta e altă poveste. Mă abțin, așa cum mă abțin să nu scriu mult despre căței. De fapt, pe blog, nu am prea multe articole despre câinii mei. Îmi cenzurez subiectele destul de mult, pentru că nu uit că sunt în spațiu public și că pot plictisi prin repetiție. Culmea, cel care mă sfătuiește să încetez cu autocenzura e tocmai Mihai, soțul, care spune că mulți ar trebui să-și mute privirea în alte părți, dacă nu le convine, căci e loc pentru toți. Și că fricile mele sunt absurde. Eu as zice să nu te mai abții, să nu te mai atocenzurezi. Sau, dacă tot ai un blog gol, il poti folosi numai pentru fricile si câinii tai. Ca ai o gramadă, şi de-alea şi de-aia.  Mă macină o curiozitate: el(sotul) e imprevizibilul -tu(sotia) frica de ce-zice-lumea in carne şi oase; curiozitatea mea: câinii pe cine apară?

Io:Despre ce nu ai scris/vei scrie niciodată?

Adriana: Ei, sunt multe. Nu scriu, însă, despre subiecte care să impartă internetul în tabere. Evit agresivitatea, chiar si cea care răzbate din cuvinte. E un lucru pe care l-am învățat tot de aici. Pacifistă!  Bile gri există la jocu’ ăla?

Io: Care este articolul care crezi că te reprezintă cel mai bine (ca blogger) ?

Adriana: Ca blogger? Niciunul,  (spuse una care a ieșit pe locul doi la un concurs pentru bloggeri) Mda… bila cea gri s-a ales cu o surioara mai bronzată. Niciunul? Da pe cine reprezintă articolele tale? Ursu’ din padure sau pe vecinu’ de la 8?

Io: Crezi că bloggingul poate fi o meserie?

Adriana: Evident. Văd oameni pricepuți la asta.  Eu numai când aud de SEO și alte bălării, mă ia durerea de cap. Bălării? Si pentru mine tot aşa-s. Desi am scris despre SEO o duzină de advertoriale. Mă rog, nu chiar o duzină, cred ca le-am luat in calcul si pe cele viitoare.

Io: Scrii sau ai de gand să scrii advertoriale?

Adriana: No, ce să-ți răspund? Am scris câteva. Mi se spune că am abordări inedite, dar știu și eu? Pierd la îmbinări între poveste și „ridicarea în slăvi a produsului”. Deși urăsc partea a doua, m-am trezit exagerând. Deci cu măsură și aprofundare și cu puțină șansă, cine știe? Sunt credibilă, organizată, mă pliez pe cerințe, etc și am  în jur bloggeri care m-au inspirit mereu cu felul lor de a scrie și acest gen: Cristina Lincu, Ioana Moldovanu, Dana Lalici, Cornelia Crina Popa. Cititorii mei, însa, m-au sprijinit mai mult când scriam articole publicitare, parcă simțind că aș avea ceva de caștigat din ele  Așa că, îmi dai idei, văd.. Interesații să se bulucească la tine!  Ce faci, inventarul la blogărițe? Inspirit??? Ai vrut să zici inspirat, presupun. Că fetele alea-s chiar bune. Bilă albă pentru că nu te-ai sfiit să dai nume. 

Io: Concursurile de blogging? Parere bună, rea?

Adriana: Ei, după ce experiență am avut în primăvară, ar fi culmea să zic rea. Merită încercat, n-ai ce pierde. Rămân multe:  scrisul, exercițiul, provocarea, experiența, atmosfera. Bine că n-ai zis despre care e vorba, ca toti au ridicat in slăvi SB-ul.  Aoleu, am zis eu? Măi fată, dă-o dreaq de modestie, zi mă nene că ai reuşit performanța să te clasezi pe locul doi din prima participare! Si că ai lăsat pe multi cu gura căscată si mâna intinsă. Ce naiba e aşa de greu? Ți-am dat vreo trei ocazii s-o faci şi tu … mă iei cu a lu’ Cincu, cu primavara, cu stelele care se văd in miezul zilei.  Tocmai mi-a venit ideea ca la sfârsitul interviului să pun toate bilele intr-o pungă si-o sa-ti dau cu ea in cap. 

Io: Ai cititori? Mulți, puțini?

Adriana: Am, mulțumesc lui Dumnezeu. Cei mai mulți de pe fb. Pe unii îi cunosc personal, în urma acestui lucru – de a-mi fi aproape cu fiecare articol-, iar cea mai mare bucurie e Nicoleta Ioniță, care mi-a printat, din iulie 2013 și până anul acesta, toate textele. Pare, incredibil, nu? Pot spune că am avut, mereu, primul editor de carte, undeva într-un sat din Brăila. Am devenit prietene, în tot acest timp. Am adunat foarte mulți în jurul meu și sunt recunoscatoare; oameni pe care nu-i știam înainte de a începe să scriu. Mda,nu-i rau. Bravo tie!

Io: Comentariile sunt importante? Te foloseşti de ele, îți dau avânt, te stimulează să scrii din nou pe acelaşi subiect?

Io: Oh, da. A fost o vreme când lumea era atât de activă și ne dădeam comentarii unii altora într-un mod așa special, încât porneau alte articole, în urma lor. Să nu se supere nimeni, dar cei care m-au inspirit, cel mai mult, să scriu ceva, în urma comentariilor lăsate pe blog,  au fost Potecuța, Cita, dar mai ales Mugur și ale lui „încercări de gânduri”. Cu Mugur am un ping pong, ad-hoc, versificat, care mă onorează mereu. Ping-pong, alba-neagra… . Iar inspirit? Da’ cine te-o ”inspirit” să dai, din trei posibile, doua linkuri spre alții si nu spre tine?  Aşa vrei tu sa te cunoaştem, vizitându-i pe alții? Ce citeşti poate oglindi felul in care scrii tu? Măi fato, asta e un interviu despre tine si blogul tău! Ah, nu ți-am spus? Iartă-mă! De-aia mă plimbi tu prin toata blogosfera de mi s-au umflat picioarele… .

Io: Ti-ar place să transformi pasiunea in meserie?
Adriana: Ar fi ideal, să faci, în sfârșit, ce-ți place. În realitatea mea, nu fac ce îmi place ci ce trebuie, și mereu a fost așa, de aceea zic că „am fost” tehnician dentar. No comment.

Io: Iți expui viața personală pe blog? De ce?

Adriana: Da. Pentru că așa am început să scriu, cu frânturi din viața mea. Însă nu cred în „spovedanii” totale, cum se așteaptă unii s-o fac. Aaaa, deci nu e nimic interesant de citit la tine pe blog. Plictiseală maximă.  Nicio picanterie, nu tu sex, certuri, controverse… . De ce naiba te-oi fi citind eu? Că mie-mi plac de-astea mai deşucheate… .

Io: Ai prieteni in rândul bloggerilor? Reali sau virtuali?

Adriana: E o întrebare bună. Am legături frumoase cu mulți bloggeri și cu cititori, cum spuneam. Pe unii i-am cunoscut personal: pe psi alias Camelia Sima, Vienela, Nymfetamine – adică Bianca Badea; cu alții vorbesc la telefon, iar pe mulți sper să-i întâlnesc cândva, pe faleze de Dunăre sau mare și chiar la „capătul curcubeului cu fărîme de suflet”. Aș putea să scriu aici o grămadă de nume, aș lăsa link către toți, dar asta e. Mulți bloggeri inimoși m-au ajutat, financiar chiar, în acțiunea unde am fost cu daruri la Orfelinatul din Odorheiu Secuiesc, sau în cea care am dăruit cărți copiilor din sate de lângă Brașov. Citindu-ne, am senzația că știu mult despre ei, că i-aș recunoaște pe stradă, că le știu culoarea ochilor, zâmbetul, Că le-aș rezolva unele din probleme, ehehe. Aham, am ajuns la alt pomelnic. Imi pare bine că nu vă dau voie să puneti câte linkuri vreti voi, interviul ăsta ar fi arătat ca o sorcovă. Felicitari pentru actiune şi la mai multe!

Io: Esti mulțumită de felul in care scrii? Poți mai bine?

Adriana: Știi, eu zic ca pe 19 martie 2013 m-a cuprins duhul scrisului ca pe Forrest Gump alergatul. Nu am visat la așa ceva, nu mi-am închipuit că, într-o zi de iulie 2016, cineva mă va întreba dacă pot scrie mai bine, când eu nu m-am închipuit vreodată scriind. Normal că da, și așa nu sunt sigură că fac bine ce fac. Există destui care nu agreează stilul meu. Plus că eu mă inspir din realitate. Câtă vreme nu ai fantezie, nu poți spune că scrii bine. Însă, sunt foarte fericită că pot face asta și când vreau să renunt, îmi amintesc anul de grație 2013 și darul primit. Ah, și nu scriu daca sunt nefericită sau tristă,  scrisul  fiind pentru mine o bucurie, indiferent cum  o fac. Explic aici, mai bine, într-o leapșă din 2014. (haha, parcă-ți văd fața cand observi linkurile!) Mă bucur că-mi vezi fața! Si că, intr-un final ai reuşit să ne onorezi cu un link spre tine. Deşi, dacă ne ducem pe el, constatam că şi acolo exista un pomelnic. Aşa, ca o curiozitate, cam câți dintre cei pe care-i enumeri au pus, la rândul lor, numele tău in ”rosu” pe al lor blog? Aş putea să răspund eu, dar mă abțin… . Mai ai câte ceva de invățat, draga Adriana. Şi eu, odată cu tine. Mă enervează, in această secundă, inocența ta. Sau poate ca e bine că eşti asa, naiba ştie!

Io: Crezi că, dacă m-aş fi străduit, aş fi găsit alte intrebări mai idioate ca astea? Pentru ca da, chiar sunt idioate. Aş fi putut alege mai bine, sigur!

Adriana: Nu răspund, dar, te întreb, „de ce atât de multe”? Chiar nu știai despre mine că nu mă pot rezuma la câteva cuvinte? Atât de multe? Am aflat despre tine… nimic nou. Au fost prea puține, şi prost gândite. M-ai răsucit, m-ai enervat şi m-ai plimbat de m-a gasit bâțu’. Iar tu te-ai ”rezumat” la alții, in prea multe cuvinte.

Io:De ce ai acceptat interviul?

Adriana: Hmm, am fost din prima clipă în proiectul tău. Cu fiecare comentariu lăsat, deja acceptam să-ți fiu alături. Mi-a făcut mare plăcere, deși știu că nu sunt atât de interesantă precum ceilalți intervievați. Ah, și pentru că mi-amintești de Cuvânta. Uneori, te-am bănuit că ai fi ea, reinventată. Îmi plăcea Cuvânta, chiar dacă uneori era tare acidă. Dap, nu te dezminți nici in al doişpelea ceas, incă un nume… . Cât despre faptul că mi-ai fost alături, e foarte adevărat. Intrebarea e: vei mai fi oare?

Io: Există o întrebare pe care ai fi dorit s-o pun?  Aşează-te in locul meu, intreabă-te, mută-te pe locul tău si răspunde.

Adriana: Dacă ar fi să alegi între blog și facebook ce ai face? Aș alege facebookul, dar aș trișa, pentru că Potecuța nu are facebook, Cita la fel, Mugur nici el; deci m-aș lupta să le îmbin pe amândouă, așa cum fac acum, de fapt.
Mulțumesc, comentatorule! Să ne fie de bine! Am „vorbit așa mult” că nu ți-am mai lăsat loc și ție! …hahaha.. Cu placere! O singură intrebare a rămas nepusă: cât de tare crezi in proverbul ”Spune-mi cu cine te insoțeşi ca să-ti spun cine eşti”? Nu trebuie să răspunzi. Nici nu ştiu dacă mi-am pus-o mie sau tie… .

Acesta a fost interviul cu Adriana Tirnoveanu. Undeva, pe parcursul lui, umorul meu s-a stins. N-am reuşit să mă redresez, de fapt nici nu cred că am vrut. Făcând abstracție de comentariile făcute, mi-am dat seama de ce o apreciez. N-o sa va spun însă de ce. Vă las pe voi să-i cautați blogul, s-o citiți şi să vă formați propria parere. Eu doar am incercat să v-o prezint. Şi-am facut-o, chiar dacă nu in cel mai fericit mod. Multumesc, Adriana!