Nr.5 Poteci de dor

De vreo trei ore mă uit la nişte răspunsuri venite pentru interviul cu numărul 5. Nu pentru că nu-mi convin, nu pentru că nu am ce comenta , ci pentru că o singura frază dintr-un răspuns mi-a stârnit nişte amintiri. A fost o perioadă in viața mea când aşteptam cu nerabdare de adolescent postările pe un anume blog; mă captivaseră stilul, ideia, trăirile transpuse in cuvinte şi inteligența autorilor. Acel blog mai există dar, din câte stiu eu, nu mai scrie nimeni pe el (a fost marcat ca privat de posesor, aşa că nu pot băga mâna-n foc).  Anyway, să trecem peste. Ideea e ca acolo, pe acel blog, am cunoscut intervievatul cu numarul 5. Este o fată. Se numeste Potecuța. De la potecă. Şi scrie pe un singur blog. Tot holbându-mă la răspunsurile alea, mi-au venit in minte nişte versuri ale Mariei Prochipiuc: ”sunt clipe când pe poteci neumblate/timpul răscoleşte frunzele/în căutarea unui surâs de fecioară” Nu ca ar ar avea legatură cu interviul sau intervievatul, dar… . Ok, hai să vă duc la interviu!

Io: Cine e Potecuța? Descriere in maximum 20 de cuvinte ( observati că am pus douăzeciu’, da?)

Potecuța: Doar 20 de cuvinte? Mi-ar fi trebuit mai mult dar încerc să mă limitez. Potecuţa este aşa… cum să-ţi spun eu… na că am depăşit. Haoleu, ce-am facut?  Măi fată, măi omule, mă dragă, ce făcuşi? M-ai lăsat fără răspuns! Pai aşa ? De la prima intrebare? Mai incolo, când intrăm in detalii, tot aşa o sa răspunzi? ‘Ai di capu’ meu! Şi di interviu’ meu! 

Io: Când şi de ce s-a nascut blogul Poteci de dor? Hai mamă, te rog io, răspunde frumos, ca la şcoala, cu intonație…

Potecuța: Pe 1 August 2013 scriam primul articol pe poteci. Întrebam acolo dacă „aveţi loc pentru un suflet?”. De ce? Pentru că simţeam nevoia să scriu în continuare, să mă scriu, să le scriu celor care au fost în preajma blogului pe care s-a pus lacătul, gara. Pentru că deja mă molipsisem bine de microbul ăsta. No comment, c-a răspuns cu intonație!

Io: Bloggingul e o pasiune sau o nevoie pentru tine? Asta-i asa, de verificare, ca mai sus a zis ca-i nevoie

Potecuța: Şi una şi alta. Nu ştiu care primează dar se completează destul de bine. E… pasiunea de a potoli nevoia de scris, de comunicare, de „spovedanie”, de a mă înţelege mai bine. Şi desigur, nevoia de cunoaştere. Pasiunea de a potoli nevoia? Spovedanie?  Ah, stai c-o pus ghilimele, le văzui tocmai cand mă pregateam sa-i zic câte biserici avem in țara , că-i păcat să se spovedească-n drum(potecă), de-astea… . Nevoia de cunoaştere? Cunoastere de sine, probabil, că de restu se ocupă Gogu’ .

Io: Ce articol crezi că te reprezintă cel mai bine?

Potecuța: Toate. Că scriu poezii, texte despre dor sau natură sau texte „din viaţă”, toate au câte ceva din ceea ce simt sau cred eu. Dar, dacă e să dau unul singur, aş zice că ăsta:  About . Mă mămiicule…. , măi puişor… , mai fetiță, nu mai zice-aşa că m-apuc de ascultat manele acu’ , ca să-mi treacă!  Două articole de-astea şi nu mai vin in veci pe la tine decât cu trei baxuri de şervețele la mine, ca să am când mă bufneşte starea de melancolie.  Unde-ai ascuns-o pe fata aia haioasa, cu simțul umorului, cu glumele le ea tot timpul? Ad-o inapoi, ca ăsta-i interviu decent, sănătos, de vară!

Io: Diferă omul-Potecuță de bloggerul-Potecuță?

Potecuța: Am o problemă cu termenul de blogger. Dacă asta înseamnă persoană care deţine un blog, atunci da, sunt blogger. Dar nu ştiu dacă chiar putem fi toţi băgaţi sub acelaşi acoperiş. Na, vezi tu, eu nu ştiu să cânt „nu am chef azi”, dacă mă înţelegi. Potecuţa de pe blog e mai puţin timidă decât potecuţa din offline. Intră mult mai uşor în vorbă cu oamenii, îşi expune mai uşor punctul de vedere, spune mai repede ce o doare, când o doare. În rest, e ea. E mai sinceră pe blog pentru că e mai în siguranţă. Cel puţin aşa crede. Sincer-sincer? Comentator amator e la fel.  Muult mai sincer pe blog decat in viața. Si apropos, e cel mai frumos şi clar raspuns pe care l-am primit la intrebarea asta. Multumesc!

Io: Ai prieteni bloggeri? Pe care ii cunosti in carne si oase?

Potecuța: Într-o oarecare măsură, pe toţi cei pe care îi citesc şi mă citesc şi vorbim în comentarii, îi consider prieteni. Prieteni în real life cu blog, nu am. Dar dintre cei cu blog mi-am făcut prieteni. Şi da, m-am şi întâlnit cu doi dintre cei pe care îi citesc.  Sper să mai fie şi alţii. Heei, deci eşti şi prietena mea? Uraaaa, ce bine! O să mai fii oare si după interviu? Io sper că da, nu te ştiu de supărăcioasă şi, recunoaşte, am fost chiar cuminte până acum!

Io: Cititori ai! Tu pe cine/ ce citeşti?

Potecuța: Îi citesc pe cititorii mei. 😀 Nu pentru că ar fi regulă ci pentru că am găsit multe lucruri interesante la ei. Deci o fac pentru că-mi place, nu din obligaţie. Citesc şi alte bloguri ale unor persoane publice, să zic. Dar nu-s multe. Ba chiar, dacă mă gândesc bine, sunt numai două. Două? Adică eu şi mai cine? Just kidding!  Da’ la mine ce-ai gasit, maică? Că io nu mă citesc pe mine! Pe de altă parte, bine faci … .

Io: Ai un singur blog, din câte stiu eu. Te-ai „inhăma” la mai multe?

Potecuța: Nu! Chiar nu. Nu aş vedea rostul. Blogul meu nu e unul tematic, nu se adresează unui anumit segment ca să fie nevoie de un al doilea care să fie în altă notă, în alt stil. Când ai un blog numai de reţete, poate e nevoie de un altul dacă vrei să nu amesteci 300 de grame de făină cu poezia. Dar nu e cazul meu. Pe ăsta scriu când am inspiraţie sau chef şi scriu fix cum şi ce simt. Un fel de ghiveci, aşa. Cu sare şi piper după gust. 😀 Şi nici timp n-aş avea. Uneori rămân în urmă şi cu ăsta.  Sare, piper, ghiveci, gust… deci tot un fel de blog culinar e. Doar că sarea e simțul umorului, piperul-adevarurile spuse iar ghiveciul e amalgamul de gânduri pe care ni le impărtăşeşti. Cred că o să mai vin la tine, mă dau in vânt după ”mâncărurile” tale gustoase.

Io: Scrii/ai scris/vei scrie advertoriale? Asta-i intrebare trei in unu’ 

Potecuța: Nu am scris, nu scriu şi dacă vorbim de viitorul apropiat, nu voi scrie. Ce va fi mai departe, dacă va (mai) fi, nu ştiu. În primul rând, nu cred că blogul meu se încadrează prea bine. Cred că se caută bloguri care stau bine în top. Eu nu m-am mai uitat pe statistici de câteva luni dar am impresia că … nu. Şi eu nu prea stau deloc bine la capitolul ăsta. Nu mă descurc să scriu despre ceva ce nu mi-aş permite să cumpăr sau n-am testat pe pielea mea. Că nu mă pricep. Şi dacă-aş mai fi şi presată că omul ăla plăteşte sau va plăti, s-a terminat distracţia, mă blochez de tot. Ba deloc, se cauta bloguri si atât. Şi bloggeri care să scrie pe bani cât mai putini. Bine faci că nu scrii -părerea mea. La fel de bine faci dacă vei scrie (zice lumea). Vorba cuiva, tu hotărăşti, ca de-aia esti om si nu plantă!

Io: Ce parere ai despre concursurile de blogging?

Potecuța: Nu am participat niciodată. Dar asta nu înseamnă că nu am o părere bună. Poate fi o rampă de lansare, un bun prilej de a-ţi testa limitele, o ocazie de a cunoaşte alţi oameni cu aceeaşi pasiune, un motiv de distracţie. Răspuns corect!

Io: Blogosfera românească? Cum ți se pare? 

Potecuța: Românească. 😀 Nu ştiu cum e cea rusească sau japoneză ca să am termeni de comparaţie. E colorată şi tare populată. E şi pestriţă şi… oricum. E în toate felurile şi pentru toate gusturile. :)))  Vezi, de-asta te plac eu pe tine! Exact de-asta! Dar nu spun!

Io: Te-ai gândit să te muți pe domeniu propriu cu Poteci de dor?

Potecuța: M-am gândit. Dar mi-a trecut repede. Sunt suficient de a-tehnică încât să mă gândesc serios la câte dificultăţi voi avea dacă voi schimba casa. Şi n-am găsit niciun motiv serios să fac mutarea asta. Deocamdată stau aşa că e bine aici. Cum bre, iți place să stai la cămin(comun) ? Nu vrei si tu viloiu’ tău, de-ala cu saloane, cu piscine, grădini exotice? Nu vrei să-ți vezi Poteca independentă, fără coada lu’ wordpress agățată de ea? Hmm, mi-ai dat de gândit… .

Io: Un subiect pe care poți scrie zeci de articole?

Potecuța: Dor. Că deja, din 605 articole publicate, mai mult de jumate au ca temă centrală dorul. Aloooo, centrala, 605? De ce ai mai multe ca mine? Nu ca aş sti cate am, dar sigur atâtea nu!

Io: Câtă atenție acorzi comentariilor pe care le primesti?

Potecuța: Multă. Şi cu toate astea, tot cred că-i insuficientă. Toate merită atenţie şi încerc, pe cât posibil, să nu las comentarii fără răspuns. Mie mi s-a întâmplat să fiu ignorată pe bloguri. Şi nu numai mie, erau multe comentarii lăsate de izbelişte. Nu te simţi tocmai bine. Şi nu vreau să fac pe cineva să se simtă exclus. Bravo ție!  Asta spune multe despre tine!

Io: Ce anume te enervează?

Potecuța: În general sau numai pe blog? Pe blog mă enervează când apar erori la WP, mă enervează când încerc să comentez undeva şi apar tot felul de crocodili care-mi spun că „sorry” şi trebuie s-o iau de la început. În general, mă enervez repede dar îmi trece înainte să apuc să termin de spus „la naiba!” Io iubesc crocodilii ăia. Dacă nu existau, i-aş fi inventat eu. Doar aşa, de dragul de-a scoate lumea din pepeni! Spui ”la naiba” des? Probabil o data pe an, da’ intrebam şi io aşa… .</em

Io: Unde te simți in largul tau, in real sau în virtual?

Potecuța: Depinde de situaţie. Mi-e mai uşor să scriu despre anumite subiecte pe blog decât să vorbesc despre ele în real. Dar asta nu înseamnă că fug de real. Blogul e uneori o evadare. Dar nu un adăpost permanent. Incă un răspuns frumos! Mai am oleacă si te iau de nevastă! Nu e posibil in real, dar in virtual te-aş lua. Îți dai seama ce cuplu ar face Comentatoru’ cu Poteca? Ar iesi dit’ai autostrada vorbitoare!

Io: De unde vine numele blogului? Pfff, sunt cu interviul pe final si-am lasat o gramadă de intrebări nepuse!

Potecuța: A venit aproape instant. Am deschis pagina, habar n-aveam ce va urma, cum va arăta, ce voi scrie, cum voi face. A venit cuvântul „dor” şi îmi doream să fie inclus în numele blogului pentru că ştiam sau simţeam că mă defineşte. Potecile au venit aşa cum apare un căţeluş la picioarele tale când intri-n casă. A fost o chestie de moment şi aşa a rămas. Oh, puppy??? I love puppies! Din păcate, am succes la dulăi de-ăia răi… .

Io: Dacă n-ai fi blogger, te-ai face? Doamne’ fere, nu-i a mea!  Iar imi dau tarcoale aia mici si verzi care-mi soptesc intrebari de-astea.

Potecuța: Dacă n-aş fi, m-aş face… Tudor Chirilă, că tot aminteam mai sus 😀 Nu ştiu, e greu de spus. Acum că ştiu cum e, aş spune da. Dar dacă n-aş fi, n-aş şti. Şi e greu de răspuns. Al treilea răspuns corect!  Nu că celelalte au fost greşite, din contra!

Io: Cea mai mare satisfactie pe care ti-a adus-o blogul? Bine că nu uit să pun semnul intrebării.  La OSIM o fi inregistrat semnul?

Potecuța: Am cunoscut oameni minunaţi, mi-am făcut prieteni, am învăţat multe lucruri. Şi am reuşit să am mai multă încredere în mine decât aveam înainte. Bravo ție!

Io: De ce ai acceptat interviul?

Potecuța: N-am putut rezista tentaţiei. 😀 Deşi mi-e frică de comentariile tale… zic săru’mâna pentru întrebări şi dau o cafea. Primeşti mită ca să nu fie prea înţepătoare replicile tale?

Mă bucur că n-ai rezistat tentației! Cât despre comentariile mele, mi-ar fi fost greu să le fac ințepătoare, mai ales că răspunsurile sunt pline de bun simt, sinceritate şi modestie. Mită virtuală sau reală? Parc-aş lua , mai ales dacă o dai in cafea. Mă dau in vânt dupa cafeaua tare, nealterata de zahăr şi lapte. Aşa cum îmi plac bloggerii simpli, cum e Potecuta. Nu, nu am poza cu ea, nici cu ceva care sa o reprezinte, dar… aveti la dispozitie blogul. Păşiți-i pragul cu încredere, citiți şi apreciați singuri. Multumesc, Potecuta, pentru interviu!