Liniște

Cea sufletească e bună. Ca un răsărit după o noapte lungă. Ca un curcubeu după ploaie. Ca o mână pusă pe un umăr gârbovit de greutăți.  Dar când liniștea se întinde dincolo de suflet, când îți cuprinde mintea, când îți acoperă simțurile, când îți vuiește în urechi ecoul propriilor tale întrebări și nimeni nu îți răspunde, e semn ca liniștea s-a transformat în singurătate. Și singurătatea e bună. E mai bună lipsa de companie decât o companie proastă, spunea cineva.  O fi,  nu zic nu, singurătatea benefică. Avantaje are,  multe chiar. Dar, la un moment dat, vezi clar dezavantajele. Și  începi să te uiți în jur, să observi oamenii,  să îi evaluezi, să îi judeci cu tăișul singurătății tale. Pentru că și ei te judecă.  Şi pentru că  singurătatea se transformă intr-un cuțit. E ca un feliator de salam. Taie în felii subțiri tot ce ai avut, ce ai făcut, tai trecutul, îl macini,  îl cerni, te îndepărtezi tot mai mult de ce-ai fost și, în goana ta după liniștea sufletească te trezești prins în liniștea singurătății. Care liniște taie. Taie din toate: din vorbe, din amintiri, din prieteni. Nimeni nu vrea alături un om tăcut,  ascuns în gândurile lui. Toată lumea caută să se înconjoare de oameni volubili, glumeți, zâmbăreți, puși pe distracție. Și tu , cu liniștea ta ți-ai dat seama singur și, chiar dacă știi că nu e o soluție,  te retragi în colțul tău lipsit de zgomot. Nu e bine, știi. Te complaci, mai închizi o ușă, îți plângi un pic de milă și te resemnezi.  Și te adâncești  în prețioasa ta liniște. Asta ai vrut,  nu-i așa?  Liniște, oricum ar fi ea. O ai, ascult-o cum îți râcâie cu tăișul ei fărâma de realitate care ti-a rămas. Cum care realitate?  Asta : ca ești singur și că ai parte de liniște. Nu te poți bucura de ea pentru ca ești singur? Ei, hai, nu fii chițibuşar,! Dă drumul la radio, citește o carte sau apucă-te de yoga. Și poate de mâine începi să auzi liniștea în roz.A, și fă-ți prieteni care să fie tot ca tine, singuri și liniștiți  Ca să ascultați împreună, în tăcere,  horcăitul liniștii.