Zilele trecute am citit mult. Nu, n-am citit o carte, am citit articole din blogul meu. Nu stiu daca e de bine sau de rau, dar am obiceiul sa scriu, sa public si atat. Nu citesc nici macar pentru a-mi corecta greselile. Corectez doar daca-mi sunt semnalate in comentarii. Suna a dezinteres? Poate. Daca m-ar intreba cineva acum de ce mi-am facut blog i-as raspunde prompt: habar n-am! La inceput a fost ca o joaca, o incercare sau… cine mai stie? Cert e ca, in timp, tonul post-urilor s-a tot schimbat. La inceput a fost amuzant, dupa care, printr-o serie de citate, a devenit… altfel. La un moment dat se transforma in cancan. Dupa o perioada , am dat-o iar pe glume, si, imdediat dupa, tonul devine serios. Sincer, nu mai inteleg nimic. De fapt inteleg. Dar nu pot sa ma abtin sa nu ma mir. Sunt prea multe schimbari , in prea putin timp. Pentru ca felul in care scriu, modul in care abordez un subiect, reflecta , de fapt, starea mea psihica din acel moment. Daca un psiholog ar citi cap-coada ce-am scris pe blog in toata perioada asta, probabil ca si-ar da seama, fara sa schimbe doua vorbe cu mine, ce se petrece in capul meu. La un moment dat, joaca de-a blogul m-a plictisit. Nu, de fapt am simtit ca nu mai am nimic de spus. Si n-am mai scris, o perioada. Dupa care am revenit. Am scris de toate, de la simple comentarii la advertoriale.Si, o buna perioada, advertorialele mi-au dat ocazia sa scriu altfel. Am scris si pentru cateva concursuri. Cum? Ce-am castigat? Pai… mi-am luat masina, casa cu piscina si mi-am facut cateva operatii estetice. Glumeam! La concursuri, nimic in afara de satisfactia de a ma gasi la jumatatea unui clasament plin cu bloggeri care scriu dumnezeieste. Am scris cateva advertoriale pe bani, si asta pentru ca alti bloggeri m-au invitat s-o fac. Nu mi-a parut rau nici o secunda. Am mai spus si altadata, e greu sa scrii pe o tema data, dar e o provocare pe care n-ar trebui s-o ocolesti. Am vazut multe pareri contra. Si doar cateva proadvertoriale. Daca revin la blogul meu, imi plac mai mult articolele de genul asta pe care le-am scris, decat perioada in care tranteam cate un citat pe zi. Ce-o fi fost in capul meu? Aaaa, nu va mai spun c-am trecut si prin faza cu postari de bancuri. Mda, au fost ceva schimbari. Una peste alta, in toata gramada asta nedefinita de articole, mie-mi place blogul asta. E al meu. Nu trec cu zilele sa-l vad, si, dintr-o data, il caut cu frenezie si mai scriu o pagina cu te-miri-ce. E ca un jurnal al meu, desi nu scriu despre mine . Este oglinda mea. In care ma uit si ma recunosc. Imi recunosc cuvintele si ce-am ascuns in ele. Recunosc si glumele, si citatele, si advertorialele. O fi de bine sau trebuie sa ma tratez?
E o boală incurabilă, da’ nu-i gravă deloc. Ba aș zice că ține alte boli la distanță! 😉
Multumesc, doctore Petru ! 🙂 Aproape ca ma simt mai bine
Si eu am trecut în revista zilele trecute articole din trecut. M-apuca râsul, plânsul si toate cele acum. Am scris eu asta ? Da’ ce-s cu capul ?
Sigur ca ceea ce scrii reflecta starea în care te afli, fie în ziua în care ai scris, fie într-o perioada mai îndelungata. Labilitatea nu-i o boala. Decât sa cauti sa te tratezi tu, mai bine vezi daca nu cumva factorii responsabili pentru ea trebuie tratati :).
Bun, ma gandeam deja la internari, medicamente si crize :)))
E „casa” ta. Nu-ți trebuie tratament. Iar dacă vrei să „renovezi” , de obicei o faci fiindcă e în firea omului să vrea să dea de nou, din nou.
Da, ai dreptate, chiar seamana cu casa mea. De toate si toate de-a valma :)))