La numărul 44, interviu cu Mihaela Roxana Vasilescu. Fostă Olandez Zburător, actuală Mihaela Roxana. Vasilescu nu știu cine-i, dar pe Roxana am cunoscut-o în primăvara asta: femeie, două mâini, două picioare, cap și restul de material. E blogger. Unul bun, aș zice eu. Și dacă tot îs acas’ la mine, zic: scrie bine, știe ce zice. Cum, ce zice? Păi… eu am întrebat, ea a răspuns, voi citiți și vă lămuriți. Iată interviul:

 

Io: Cine este Mihaela Roxana Vasilescu?
Roxana: “Omul” este o emotivă incurabilă, cu suflet mare (și rău), intuitivă până la durere, justițiară până în pânzele albe, moare cu dreptatea în mână, autentică, veselă, superficială și foarte frumoasă. 😁 Altufelu, socio-psiholog, cu o formare în somatoterapie. Ăh? Atât? Hai c-ai fost modestă, mă duc să-mi dau doo palme! Altufelu… îs în frază două chestii care s-au luat la bătaie, da’ mă fac că nu le văd. Una, superficiala, e trasă de păr de justițiară. Sau de moarta cu dreptatea-n mână, nu-mi dau seama.
Io: Frumoasă?
Roxana: Da, să moară toți dușmanii mei! Serios acum, după o anumită vârstă am ales să păstrez în juru-mi doar oameni în prezenta cărora mă simt frumoasă. Și chiar am ochi frumoși. Bine bre, dacă zici mata, îs! Da’ ce-ai cu dujmanii? Aud deja o manea… .

Io: ”Ochi frumoși”, ești blogger?
Roxana: Cam da, cam rar în ultimul timp, dar dacă te uiți pe Facebook așa scrie, că aș fi blogger pe www.mihaelaroxana.ro M-am uitat, scrie!  Dar eu pe tine te întrebam, mai am un pic până să i-au interviu Facebook-ului.

Io: Ce-i cu Olandezul Zburător? Care-i povestea?
Roxana: Olandezul este coconul în care s-a ascuns Mihaela Roxana până de curând. Vine de la legenda Olandezului Zburător care zice că exista un vas-fantomă, blestemat să nu poată ajunge la țărm până când căpitanul nu va găsi o femeie care să-l iubească și să-i fie credincioasă. Bașca un profesor olandez care m-a inspirat să încep blogul. Știu basmul. Pe profesorul olandez nu. Ăla sigur nu zbura. Sau toți olandejii zboară? Ferească, tre’ să fie un trafic aerian infernal pe-acolo!

Io: Cum a apărut blogul? De ce ?
Roxana: Inițial l-am gândit ca instrument de promovare a unei afaceri care nu s-a mai întâmplat. De cum l-am făcut mi-am reamintit că-mi plăcea să scriu de mică așa că s-a transformat rapid în pasiune și uneori deviază în spațiu unde mă revolt sau îmi dau cu părerea. Că nu toate afacerile se întâmplă nu-i bai, da’ amintirile devin pasiuni? Și mai și deviază? Pasiunea sau amintirea? Aaa, spațiul. Aham, am înțeles! Jur c-am înțeles!

Io: Scrii din/de plăcere? Asta să înțelegem? Eu și cu mine  să înțelegem, ca să nu rămânem ne… înțeleși.
Roxana: Da, categoric. Chiar și atunci când scriu advertoriale, le scriu pentru că-mi place. Și când scriu de rău (mai ales atunci), tot de plăcere scriu. Ți-am spus că am un suflet mare și rău! Ai zis! Vrei să-mi faci vreo demonstrație, ceva? Stai calmă, grab a Snickers, ceva!

Io: Suflet Mare, Ochi Frumoși, de când scrii?
Roxana: Pe blog de 5 ani, pe forumuri și aiurea prin online de 12 ani și povești pe hârtie…cam de prin clasa a 4-a.  Și pănă in clasa a 4-a  pe ce scriai? Nu, nu-mi spune, am ceva variante în minte. Una e cu un perete și luai ceva bătaie dup-aia, este?

Io: Pe blog cam cum suna primul tău articol? In comparație cu unul din zilele astea.
Roxana: Primul articol este povestea Olandezului. Dacă l-aș scrie acum probabil că ar suna mai bine, dar îmi este drag și îl păstrez așa cum este. Am revenit de multe ori asupra lui, de și mai multe ori am vrut să-l editez, dar m-am răzgândit. În concluzie, sună cam dezlânat, dar e perfect așa cum este. Măi… îl citii. Este, dar e bine că te-ai răzgăndit!

Scopul nostru este, unicul nostru scop este să dăm viață. Toate celelalte care ni se par atât de importante, cele mai importante, servesc de fapt unicului scop, acela de a da viață. La bază e instinctul de cuib cu care suntem înzestrați: fac casa, aduc mâncarea pentru a mă asigura că noua viață rezistă.”

Roxana: Instinctual acționăm înspre perpetuarea speciei și anatomic suntem înzestrați cu tot ce ne trebuie pentru a ne atinge scopul. Munca, dansul dinaintea împerecherii, filosofia de viață, credințele, valorile, tot ce pare atât de complex și înalt spiritual, toate astea, uneori inconștient duc către a da naștere altor pui. Suntem perfecți în simplitatea noastră și știm apriori cum să facem ca să mergem mai departe. Hmm… asta nu prea mai sună ca în articol, de-acolo înțelesesem altceva 🙂

Io: Despre ce scrii pe blogul tău? Il poți încadra într-o nișă?
Roxana: Nu îl pot încadra într-o nișă. Pentru că am început blogul în perioada de bebelușie a copilului cu numărul 2, a fost asimilat (greșit) blogurilor de parenting. Este o asociere care ma deranjează din ce în ce mai mult. Este un blog generalist, de opinie, cu tentă înspre educație civică. Asta e direcția în care merg. Life-style oare sună mai bine? Copiii-s pe numere?  Boon, deci… un blog cu opinii cu tentă educativă? Sfătos, adică? Nuș’ ce-i ăla life style, dar nah, fiecare life are style-ul lui, sigur.

”…dacă în team building s-ar merge cu toată familia, compania ar risca să-i arate omului că se poate simți mult mai împlinit în familie/relație decât la serviciu, ceea ce nu-i de dorit. Mai mult ca sigur este mult mai ieftin să oferi alcool și sex în team building-uri periodice…”

 

Io: Ai rămas la aceeași părere? (Cea de mai sus)

Roxana: Da. Ba chiar mai mult, cred că lucrurile s-au agravat între timp. Oamenii muncesc prea mult, nu mai au timp mai pentru relații autentice, totul a ajuns să se rezume la sex, fără alte “complicații”. De pe urma acestei realități profită doar companiile, în timp ce oamenii din companii sunt din ce în ce mai dezumanizați. Mă depășește subiectul, sincer. La cum pui problema, team-buildingul e egal cu orgie Dar… cine-s eu să te contrazic?!

Io: Blog de opinie. Cât de bine prind opiniile tale la public? Cum stai cu cititorii?
Roxana: Comunitatea din jurul blogului este una mică comparativ cu alte comunități, dar este formată din oameni care pot genera schimbare, mie îmi par oameni puternici, capabili să gândească cu propriile creiere, cu discernământ. Uneori mă susțin, alteori mă sancționează, am feedback permanent, semn că este o comunitate vie. A fost o vreme când m-am lăsat tentată de ideea de trafic, dar mi-am dat seama că prețul pe care urma să-l plătesc era prea mare. Acum sunt mulțumită cu cititorii pe care îi am, numărul lor este în creștere, însă prefer să păstrez calitatea comunității în detrimentul cantității. Citindu-ți răspunsul am avut o… viziune: blogul tău, înconjutat de un gard viu format din niște oameni cu mușchi (puternici) și cu capu’ mare. Ăsta-i semn de oboseală. Vreau la mine-n pat, acum! Auzi, cam cât costa traficu’? Ce înseamnă ”preț mare”? Nu-mi zice că iar cheltui bani pe prostii!

Io: Păstrarea calității presupune… ? Poți să-ți alegi cititorii? Sau te referi strict la cum/ ce scrii pentru atragerea cititorilor cu un anume nivel intelectual?
Roxana: Păstrându-mi coloana vertebrală și neabdicând de la valorile mele cred că păstrez o linie constantă. Cum ar veni, nu scriu azi despre cât de minunat este să omor câinii vagabonzi cu pietre și apoi să le dau foc în tomberon, iar mâine despre cât de minunat este că iubesc câinii vagabonzi. Sau și mai pe românește, nu îmi schimb opinia dacă mi se oferă bani ca să scriu despre ceva. Așa bre, zi românește, să înțeleg și io!

Io: Scrii pe bani? Nu despre câini, așa, în general.
Roxana: Uneori da, există și articole plătite. Dar chiar și acelea sau mai ales acelea sunt foarte sincere. Atunci când accept să scriu pe bani, accept pentru că știu produsul/serviciul, îl folosesc și-mi place. Încă nu s-a oferit nimeni să mă plătească pentru a scrie de rău despre un produs, așa că am fost nevoită să refuz să scriu de bine atunci când părerea mea a fost negativă. Scriu pe bani, dar nu-mi schimb opinia pentru bani. Bine faci!
Io: Valabil și pentru articolele pe care le scrii pentru concursuri?
Roxana: Da, am fost onestă și cu acelea. Acolo unde nu am cunoscut produsul am preferat să furnizez cititorilor o idee despre cum l-ar putea folosi, idee în care eu chiar am crezut. Ăăăă… deci ai făcut reclamă ideii care conținea un produs, care produs putea fi cumpărat pentru că tu l-ai înfășurat într-o idee frumoasă pentru că credeai în ea. Ți-am zis că-s obosită? Nu, nu ți-am zis!

Io: Apropos de concursuri. Participi? Pe unde? Câștigi? Ce?
Roxana: “Decât” Superblog! Câștig experiență și creme de la Farmec. 😂 Competiția este destul de departe de mine, nu sunt suficient de motivată ca să vânez premii și câștiguri. Am participat la Superblog de două ori. Prima dată tocmai schimbasem numele blogului din Olandezul Zburător în Mihaela Roxana și mi s-a părut o ocazie bună să fac cunoscută schimbarea. Această primă participare mi-a adus experiență, am învățat enorm într-un timp relativ scurt și în plus am intuit o comunitate faină. După prima Gală mi-am dorit să simt că fac parte din această comunitate și am mai participat încă o dată. Acum mă simt superblogger și cel mai mare câștig sunt oamenii pe care i-am cunoscut. De cei cu care am dansat hore și am împărțit buzunare nu mai spun nimic, că deja dau din casă. Da? A fost cu hore? Nu eram acolo, că vă filmam! Buzunare? Parcă-mi sună cunoscut… . Nop, nici de asta nu știu nimic! 

Io: Crezi deci că-s benefice pentru un blog/blogger? Concursurile
Roxana: Nu știu dacă toate concursurile, nu știu dacă pentru toată lumea. Superblog, după mine, este cea mai tare școală de blogging din România, cu tot ce înseamnă el, nu doar probele în sine, ci și grupul de pe Facebook cu certurile din timpul concursului (excluzând mitocăniile) și cu prieteniile de după, Gala, discuțiile cu juriile, contestațiile, nervii, emoțiile, clasamentul, vorbitul în public, cerințele tehnice, platforma năbădăioasă și nu în ultimul rând articolele citite. Îhâm, da, așa-i, știu. Valabil pentru oricare din chestiile alea înșirate de tine.

Io: Ce gen de bloguri citești? Dacă citești.
Roxana: Tot bloguri de opinie, în general. De exemplu îmi place mult mihaivasilescublog.ro , iar când vreau să râd cu poftă îl citesc pe Bogdan Stoica. Na, făcui ce făcui și tot de bărbați dădui!  Văd. 🙂

Io: Cum vezi blogosfera românească?
Roxana: Nu bine. Scindată, superficială și mâncată de orgolii și concurență. Cu excepția câtorva bloguri grele, restul se zbat călcând pe cadavre ca să apuce măcar un os mic.
Io: Ce înseamnă ”bloguri grele?”
Roxana: Fie bloggeri cu ștate vechi, fie jurnaliști cunoscuți care au și blog.
Io: Deci… care nu-i vechi sau jurnalist să se lase?
Roxana: În niciun caz! Cred că majoritatea uită sau nici măcar nu este conștientă că blogul ne oferă o libertate enormă de exprimare. Primează dorința de a scoate bani din blog și pentru asta intră într-o competiție inutilă. Nu puparea în fund a brandurilor este valoroasă, ci din contră, eu văd valoare în diversitatea opiniilor, dar din păcate aceasta lipsește cu desăvârșire. Toată lumea se înghesuie să spună același lucru, care mai de care cu litere mai frumoase și asta duce la pierderea credibilității. Deci să nu se lase, dar să scrie bucurându-se de libertatea pe care o oferă acest instrument numit blog, fără a se teme că mai știu eu care brand va fi deranjat de ce au scris. Atitudinea neutră-binevoitoare mie nu-mi spune nimic. Instrumentul pe care-l am la îndemână acum, și anume oboseala, îmi zice să-ți dau dreptate. Dar atitudinea huo ori love… nu prea-mi zice mie multe, mai ales când vorbim de publicitate (despre asta vorbim, nu?). I-adevărat, când mergi pe mijlocul străzii te calcă mai repede mașina, dar crezi că dacă mergi pe stânga sau pe dreapta o să te pupe vreun șofer? Cât timp  dătătărul din tastatură, condei sau furcă își asumă pupatul în (c)fund… zic să-l lăsăm să pupe.

Io: Revenim la blogul tău. Cum îți alegi subiectele? Ce te determină să scrii pe o anumită temă?
Roxana: Mă apuc să scriu atunci când gândurile nu-mi mai încap în cap și dau pe-afară, și pe gură nu le pot scoate că nu întotdeauna am în preajmă urechi să le asculte. Mai scriu când ceva mă revoltă foarte tare, când vreau să transmit un mesaj cuiva, când sunt îndrăgostită, când sunt plătită, când ceva mi-a plăcut atât de mult încât aș vrea să împărtășesc cu toată lumea sau când e Superblog. Tu știi mai bine, așa că… .  🙂 

Io: Ai un anumit ritm în publicarea articolelor? Zilnic? Săptãmânal?
Roxana: Ar fi bine să am, dar nu am. Scriu când îmi vine și oricât m-aș strădui, pe termen lung rămân același om care funcționează în valuri, cu perioade foarte intense urmate de acalmie. Deci nu-i cu ritm, e cu valuri. De mare? Inspumate? Flux sau reflux?  Vreau la mare!

Io: Pe o scară de 1/10, cât de bine scrii?
Roxana: Pffff, grea întrebare, mi-am aprins și o țigară! Scriu bine, îmi place cum scriu, aș zice 10, dar știu că urmează în viața mea o perioadă care-mi va schimba stilul, voi deveni mai bună, așa că mă obligi să-mi las loc de creștere, asta dacă nu crești scara până la 20. Deci 9. 
Io: Un exemplu de articol care să confirme ce zici?
Roxana: Ăsta e primul exemplu: un articol scris la cald, cu nervi și a stârnit atât de multe reacții și atât de vehemente încât ceva s-a schimbat, am atins coarda sensibilă a multora. Pe unii i-am enervat, alții au rezonat, a fost război și urmările încă nu s-au stins. Pe lângă haterii care inevitabil au apărut, am găsit oameni care mi-au acordat credit și m-au încurajat să trec de la scris la fapte. Ăsta e genul de articol pe care mi-l doresc nu numai de la mine ci de la toți bloggerii și îl consider un articol foarte bun pentru că zguduie. Altul care a zguduit comunitatea de părinți din online a fost ăsta . Cel din urmă este și editat, am adăugat începutul, dar am rezistat să nu modific conținutul. Nu l-am scris cu furie, dar fără să vreau am atins răni adânci ale cititorilor. A fost un moment când m-am speriat de reacții și chiar l-am făcut privat, apoi am revenit asupra deciziei. Este un articol incomod, dar cred că este foarte util cui are puterea să se dea un pas în spate și să citească exact ce am scris, fără să lase prejudecățile să vorbească. Este articolul pe care l-am distribuit de cele mai multe ori și de fiecare dată a stârnit uragane. De și mai multe ori a fost adus în discuție și cerut… . So… două articole pe care le indici drept reprezentative (nu, n-ai zis așa, eu am zis) , ambele despre copii, părinți, educație. Ce ziceai de parenting?

Io: Te vezi în postura de influencer? Ți-ai asuma-o?
Roxana: E asumată deja. Nu mi-am propus asta, am devenit înainte să știu măcar ce înseamnă cuvântul influencer. No comment.

Io: Cum te vezi peste ani?
Roxana: Am certitudinea că o să-mi găsesc locul în educație și că o să mut câteva pietricele pe-acolo. Iar blogul îmi va fi baston sau manta de vreme rea, cumva tot împreună, la bine și la rău. Succes!

Io: Despre ce anume nu ai scrie pe blogul tău?
Roxana: Nu aș scrie pornoșaguri și nu aș recomanda produse/servicii despre care sunt convinsă că sunt dăunătoare. Și nici despre alea pe care nu le-ai folosit. Just kidding, tu știi mai bine.

Io: Ai spus că nu alergi după trafic. Totuși, cum îți promovezi articolele? Presupun că vrei să fii citită. Sau nu?
Roxana: Un share pe profilul de Facebook de cele mai multe ori. Nu am răbdare să distribui pe mai multe grupuri și mi se pare și inutil. De cele mai multe ori, de pe Facebook ajunge departe, prin intermediul prietenilor. De fapt asta mi se pare cea mai bună publicitate și cred că măsura valorii scriiturii mele este mare atunci când inițiativa share-ului îi aparține cititorului. Cam așa-i, un share venit de la un cititor face mai mult decât … mult spam pe diverse canale și grupuri.

Io: Că tot ai amintit de prieteni… . Apropiații de citesc? Își dau cu părerea?
Roxana: Unii citesc și își dau și cu părerea. Alții doar citesc și fără să spună nimic își schimba atitudinea față de mine. Alții citesc și apoi nu mă mai cunosc.  Bun, deci citesc toți, și unii, și alții, și alții. doar că, după, ai mai puțini.

Io: Când ai trecut de la Olandezul Zburător la Mihaela Roxana ai făcut-o ca să…?
Roxana: Am fost acuzată că îmi ascund identitatea. A fost ca să-mi asum (mai mult) cele scrise. Dintre cei care nu mă cunoșteau, mulți credeau că Olandezul Zburător este bărbat. Și am mai făcut-o ca să scap de eticheta de blog de parenting. Ș-ai scăpat? Hai, lasă, îmi zici altă dată.

Io: Pune o întrebare și răspunde la ea, una pe care eu am omis-o.
Roxana: În ce proiect care-mi va schimba viața m-am băgat? Am aplicat și am fost acceptată în programul Teach for Romania. Asta înseamnă că din toamnă sunt profesor într-o comunitate dificilă, defavorizată din România și că voi face ceea ce până acum am susținut (doar) în scris că este posibil.  Well, succes, arată-le că ( și ce) poți!

Io: De ce ai acceptat interviul?
Roxana: Că-mi place de tine și pentru că intuiam o oportunitate de a vorbi despre mine fără să pară că mă laud 😁

interviu cu mihaela roxana

Acesta a fost un interviu cu Mihaela Roxana Vasilescu. Blogger. Dacă n-o știți dar v-a(m) stârnit curiozitatea,  intrați pe link-uri și vedeți cum și despre ce scrie. Dacă o știți, nu pot decât să sper că v-am ajutat s-o cunoașteți mai bine. Nu-mi rămâne decât să-i mulțumesc intervievatei pentru răbdarea cu care a răspuns întrebărilor, să-i urez succes în ceea ce face. Vă mulțumesc și vouă, celor ce și astăzi ați cheltuit minute bune din timpul vostru citind  acest interviu.