Nu vine brusc.
Se formează încet,
ca o ceață.
Te trezești dimineața
și nu înțelegi
de ce totul pare
atât de străin —până și propria ta voce.
Ai o greutate în piept
care nu strivește,
dar nici nu te lasă
să respiri.
E o prezență.
Una care nu cere nimic,
doar ia.
Pașii pe care îi faci
nu mai sunt siguri.
Zilele nu mai sunt senine.
Nici măcar nu mai știi
ce simți.
Știi doar
că e greu.
Te străduiești,
dar nu poți trece mai departe.
Cumva,
stai în mijlocul tristeții
și te pierzi în ea.
Devii atent.
Începi să o asculți,
deși îți spune
ce nu vrei să auzi.
Îți amintește
tot ce porți în tine,
tot ce credeai iertat,
tot ce-ai ascuns
ca să poți merge mai departe.
Dar nu poți merge mai departe
cu sufletul prea plin,
spune ea.
Începi
să simți amarul.
Lași lacrimile să curgă
fără să le oprești.
Dacă ai lacrimi.
Respiri adânc
atunci când ele seacă
Sau când nu se lasă
Curse.
Te ridici
cu blândețe.
Promiți
să nu mai pui presiune
pe tine.
Îți promiți
că vei fi bine.
Și uneori
Ești.
Alteori,
Te transformi.
Chiar dacă a trecut,
nu vei fi altfel.
Vei fi doarmai blând cu tine.
Știi că timpul
nu vindecă tot,
doar creează spațiu.
Iar în spațiul acela
poate intra,
din nou,
puțină lumină.
Tristețea
nu e un dușman.
E un ecou.
O întrebare.
Un popas.
Când o vei auzi,
vei ști:
nu e sfârșit,
E semnal.
să te oprești.
Să respiri.
Să-ți reevaluezi drumul.
Să-ți aduci aminte
ce vrei.
Nu ești piatră.
Ești doar
o ploaie.
Inunzi
Sau uzi.
Sau…poate că e altfel.