Azi, 305 pagini. Mâine… cine ştie?!

 De când mă ştiu mi-a plăcut să citesc. Bine, nu vă închipuiți că m-a făcut mama cu vreo carte în mână, dimpotrivă, în prima parte a vieții nu le-am avut deloc la îndemână, abia pe la 12 ani am început să le prind gustul, deci „de când mă ştiu” ăla e oleacă exagerat. Dacă-mi amintesc bine, primele cărți care mi-au căzut în mână (fără să iau în calcul manualele şcolare, evident) au fost Poveştile nemuritoare. Feții Frumoşi şi diversele zâne dintre coperțile scorojite de vreme şi vremuri mi-au luminat cumva pre-adolescența. Da, cam târziu, dar uneori e bine şi aşa, decât deloc. Mai apoi am făcut din citit nu neapărat o pasiune cât o modalitate de a mă îndepărta pentru câteva momente de realitatea mea, de lumea înconjurătoare. Am citit ce mi-a fost la îndemână, chit că unele lecturi nu-mi (mai) erau potrivite vârstei sau, pur şi simplu, depăşeau puterea mea de înțelegere. Cumva, am devenit conştientă de propria lipsă de cultură generală şi de faptul că nu orice adunare de pagini mă poate îmbogăți spiritual şi mi-am dorit să devin genul de cititor selectiv.

Dar… cum să devii selectiv când n-ai cărțile potrivite la îndemână şi nici pe cineva care să te ghideze spre cărțile care merită/trebuie citite? Banii, puțini, au fost primul meu criteriu de selecție. N-am să vă spun când mi-am cumpărat prima carte nouă, dintr-o librărie, că nu dă bine, dar, Slavă Domnului, viața m-a dus în preajma unor biblioteci şi portofelul gol n-a (mai) fost o piedică ci mai degrabă un avantaj, pentru că, neştiind ce cărți să aleg, am tras cu ochiul la ce citeau alții. De ce zic avantaj? Poate pentru că prăpastia dintre Poveşti nemuritoare şi Dostoievski era prea adâncă. Sigur, mi-am zis că dacă unii citesc Alexandre Dumas, pot şi eu. Tomas Hardy? De ce nu? Şi tot aşa, câțiva ani buni. N-am rezonat cu tot ce-am citit, evident, unii autori, cu tot răsunetul numelor lor mă pierdeau subit după câteva pagini; alții mă amăgeau până la ultima pagină şi-mi lăsau un gust mai amar decât cel care mă mâna în refugiul cititului.

Acest carusel în care am urcat de bunăvoie m-a învățat că, imaginate sau reale, cele povestite de alții pot fi sursa mea de bine sufletesc. A trecut mult timp de-atunci. M-am schimbat mult. Nu ştiu dacă în bine, dar încă citesc. Haotic: în unele zile ore în şir, alteori foarte puțin sau deloc; pot trece luni în care nu cumpăr nicio carte (din motive care mai de care mai întemeiate), şi, dintr-o dată, cumpăr cât să-mi ajungă luni întregi. Am ajuns, la un moment dat, în punctul în care eram convinsă că pot scrie eu, cu mâna şi ştiința proprie cel puțin o duzină de cărți, pentru că, nu-i aşa, toți ne naştem scriitori, poeți şi, mai nou, epidemiologi. Din fericire, am şi momente de luciditate. Unul dintre aceste momente m-a fulgerat azi, după ce am citit, în mai puțin de 24 de ore, 305 pagini. Oricât de deşteaptă, citită şi talentată la scris m-aş crede (şi mă cred, uneori), n-aş fi în stare să construiesc o poveste care să aibă început, conținut şi final şi oricare dintre aceste trei părți,sau toate, să nu pară trase de păr, forțate, artificiale. Pentru asta trebuie mai mult decât ce am eu – o fărâmă de imaginație-, trebuie multe ore de muncă, talent şi perseverență cu carul. Dacă altora le prisoseşte, carul meu e cam goluț. Şi nici boii nu prea trag. Mă rog, nici nu dă nimeni cu biciul în ei, ca să fiu cinstită. Rămân la citit, deocamdată, mulțumită că, în marea de maculatură în care ne-am afundat cu toții de ani buni, se mai găsesc şi pagini vii, care să-mi întrețină dorința de a citi. Azi au fost 305 pagini. Mâine… cine ştie?!