Mă întreb unde mergem. Portbagajul mi-e deja plin, poate prea plin. Nu, nu mă plâng, am dus eu și bagaje mai grele. Trebuie să fie o excursie, ceva, altfel nu-mi explic toată vânzoleala asta. Alaltăieri mecanicul mi-a controlat filtrele, uleiul și cureaua de distribuție; evident, a și schimbat câte ceva după care a trebuit să intru la spătătoria de alături pentru un duș făcut pe-ndelete, cu apă călduță și spumă frumos mirositoare. Am ieșit de-acolo proaspătă ca un ghiocel.
Puțin despre mine
Îmi plac dușurile, mai ales ultimul de care vă spun; am simțit cum jetul de apă îmi curăță fiecare por, fiecare piuliță. Ciudat, deși eu mă simțeam binișor, mi s-a montat un scut de motor Volkswagen; nu mă plâng, dimpotrivă, mi se potrivește de minune și e exact ce-mi trebuia, mă cam săturasem de tot praful, pietricelele și noroiul care-mi împroșcau măruntaiele motorului. Mi-aș fi dorit o culoare mai veselă, poate ceva care să se asorteze cu caroseria mea dar, una peste alta, faptul că nu mai am partea inferioară expusă murdăriei și s-a redus drastic riscul de a-mi sparge baia de ulei în vreo bordură sau groapă nu poate decât să mă facă fericită; mi-am dat seama, imediat ce mi-a fost montat, că zgomotul motorului s-a diminuat semnificativ, lucru care m-a făcut să torc ca o pisică alintată. Totuși, nici în plin răsfăț n-am încetat să mă întreb, curioasă, unde mergem de data asta.
De unde vin, cum m-am ales cu un cârlig de remorcare
– La drum, Căpșunică!
Căpșunica eram eu. Nu mi-au spus niciodată de ce m-au numit așa, dar nu-i bai, nu-i un nume așa rău, cel de la care mă cumpăraseră îmi zicea Sculă și mă enerva teribil cu felul în care-mi manevra volanul și cu frecvența cu care-mi folosea claxonul. Nu, nu vreau să-l vorbesc de rău, m-a cumpărat de nouă, m-a îngrijit cum a știut el mai bine și m-a dotat cu tot felul de accesorii, inclusiv un cârlig de remorcare pentru Volkswagen Bora și suport de biciclete. Am fost un pic tristă că a renunțat la mine cam repede dar n-am avut timp de văicăreli, m-a cumpărat de la el o Mami cu trei copii gălăgioși, toți posesori de biciclete și iubitori de drumeții; m-am obișnuit repede cu felul de a conduce al noii mele șoferițe și cu zarva permanentă a copiilor. Când am văzut că am camera mea, că mi se curăță interiorul și că au grijă să-mi oblojească toate rănile provocate de zbenguiala celor trei sau de vreo bordură nărăvașă, i-am iubit de-a dreptul și am jurat, în sine-mi, să-i duc în siguranță oriunde vor dori. De-atunci am mers împreună în multe locuri frumoase și am făcut mii de kilometri încrezându-ne unii în ceilalți, protejându-ne reciproc și strângând amintiri pe care le vom depăna cu plăcere peste ani. Cred că și destinația de azi va fi interesantă și ne vom distra de minune, voi face tot posibilul să ajungem în siguranță, am și experiența și voința și dotările necesare.
La drum
– Mami, mai avem mult? Mergem de o oră întruna!
– Mami, mi-e foame!
– Mami, vreau apă!
– Mamiiii, Andrei mi-a luat telefonul!
Vorbeau aproape în cor. Nu-mi pot închipui cum e să fii mamă, din ce știu eu mașinile nu pot avea copii, dar nu cred că-mi invidiez șoferița, tocmai de aceea, după ce-am icnit în mine scurt mi-am continuat drumul fără să-i reproșez ceva. O piatră tocmai ricoșase din roată în noul meu scut metalic. Simțise și ea. A oprit la primul popas și, grijulie, a coborât să verifice. Nu pățisem nimic, evident, scutul m-a ferit de orice posibilă avarie.
– Mami, acolo scrie restaurant! Mi-e foame!
– Mami, pot să merg la toaletă?
După ce-au primit permisiunea, au coborât cu toții lăsăndu-mi în grijă tot bagajul și s-au făcut nevăzuți. Am rămas singură, în parcarea pustie. Evident că nu mi-a fost frică, am petrecut nopți întregi în locuri mult mai izolate și nu mi-a fost teamă, darămite aici. Și oricum, n-am fost singură pentru mult timp.
Întâlnirea
I-am auzit hârâitul cu mult înainte s-o văd. De fapt, ce-am văzut a fost un nor zgomotos de fum. A parcat la câțiva metri de mine, din ea a coborât ceva gen Brad Pitt însoțit de un câine puțin cam mare pentru gusturile mele. Omul a ridicat capota fumegătoare și s-a uitat contrariat la ce se afla sub ea, câinele s-a îndreptat interesat spre mine. Roata mea dreapta-spate a făcut cunoștință cu blana mergătoare prin intermediul unui lichid călduț ce sigur nu era apă.
– Mamiii, e un câine mare lângă Căpșunica!
– Mami, pot să mă joc cu el?
– Mamiii, mi-e frică!
N-a apucat nimeni să răspundă, cel mic era deja cu mâna în urechile câinelui, cel mare îi băgase un băț în gură. Mami, cu mijlociul atârnându-i de fustă, vorbea îmbujorată cu Brad Pitt-ul ale cărui priviri îngrijorate se mutau de la mașina fumegătoare la câine și invers; câinele nu părea deranjat de atenție, începuse deja să alerge între cei doi.
Cu mâna pe stergător vă jur că, pentru o clipă, am avut certitudinea că ceva important avea să se întâmple și așa a și fost. Aparent inutilul meu cârlig de remorcare a fost elementul de legătură nu numai între mine și mașina beteagă ci și între cei doi doi șoferi. I-am tractat până la primul service auto și, drept recunoștință, omul și câinele i-au invitat pe cei trei gălăgioși și pe Mami, la înghețată. Așa au avut, se pare, ocazia să descopere că aveam toți aceeași destinație, o cabană la poalele munților. Cum mașina ușor bolnăvioară urma să fie reparată și mecanicul le-a spus că va dura câteva zile, s-au hotărât să-i duc eu pe toți. Sincer, mi-era un pic teamă că Blănosul mi-ar putea zgârâia tapițeria dar am trecut peste, nu-i puteam lăsa în drum, nu?
Epilog
Au trecut doi ani de-atunci. Cei mici au mai crescut și s-au mai astâmpărat iar eu și Blănosul am învățat să fim prietenoși unul cu celălalt, în sensul că eu nu mai fac o tragedie din faptul că-mi umezește roțile iar el mă răsplătește fiindu-mi cel mai aprig paznic. Mami și al ei Brad Pitt sunt fericiți, plănuiesc să fie așa până la adânci bătrâneți. Totul grație unui cârlig de remorcare. Nu pot decât să mă bucur pentru ei. Bine, mă bucur și pentru mine, nu-mi mai petrec singură nopțile în garaj, îmi ține de urât mașina lui. Uneori, când nu ne e somn, stăm la povești și ne împărtășim experiențele avute pe diverse drumuri, de la autostrăzi celebre până la drumuri necălcate de cauciucurile vreunei mașini. Așa am descoperit că ne place același ulei, că avem aceeași capacitate la motor și că… și noi am vrea să îmbătrânim împreună.
Ce sfat ți-am da noi, mașinile, și șoferii noștri? Nu uita să-ți dotezi mașina cu un cârlig de remorcare, nu știi niciodată când sau cum îți va fi de folos. Nouă ne-a fost, ne-a ajutat să ne găsim fericirea!
Aceest articol a fost scris pentru proba cu numărul 6 din competiția SprigSuperBlog 2020, pentru sponsorul AutoGedal.