„Ar trebui, totuși, să înțelegem că moartea este cel mai important moment al vieții.” Aşa spunea un preot. N-am idee dacă-i zicerea lui sau a altcuiva. Este oare moartea cel mai important al vieții? De ce nu naşterea sau oricare alt moment al ei? Şi pentru cine este ea cel mai important moment? Pentru cei care ți-au fost în preajmă sau pentru tine, cel care mori? Să fie oare vorba de moartea fizică sau de moartea unor simțăminte, a unor simțuri?
Pândeşte fără grabă trupuri plăpânde, aproape inerte, trupuri în care abia dacã mai întrezăreşti o urmă de viață. Piele palidă sau cenuşie, mâini încleştate pe marginile imaginare ale unei prăpastii ce stă să înghită zeci de muncă, zbucium, patimă, amintiri. Atât a mai rămas din ei: o sumă de ani, o colecție de amintiri vagi, teancuri de fotografii, zile incerte. Aşa arată drumul spre End of life. Nimeni nu le doreşte moartea, nimeni nu o cheamă, deşi toți ştiu că se-ndreaptă-ntr-acolo. Minți rătăcite prin ani, trupuri ce încă mai luptă, inimi care încă mai bat. Zilele trec doar pentru că soarele apune, numărul pastilelor depăşeşte numărul gramelor de mâncare înghițite. Şi peste tot, nescris şi nerostit, umbra celui din urmă cuvânt: moarte.
Vi se pare un tablou tragic? Nu, nu e. E normalitate. Dincolo de suferința tăcută sau strigatã, dincolo de pielea încrețită şi un suflet obosit, singur sau încă tânăr, se ascund oameni. Oameni care au fost, pe rând, copii, adolescenți, adulți. Oameni. Ca mine, cea care scriu, citesc, mănânc, mă spăl, muncesc, iubesc, urăsc, visez. Oameni care încă au nevoi, dorințe, doruri, dureri. Oameni care încă mai aşteaptă ceva. Iar acel ceva nu este neapărat Moartea. Acel ceva poate însemna o vorbă blândă, o strângere de mână, o cană cu apă sau doar un zâmbet, un banal „ce faci”.
Deseori bătrânețea este asociată cu ea, cu moartea. Din evidentul motiv că nimeni n-a întinerit. Nu încã. Mă întreb câți dintre noi ar alege s-o facă dacă li s-ar oferi şansa. Nu toți, desigur. Şi totuşi, frica de Moarte, de Sfârşit, de Necunoscut, i-ar face pe mulți să aleagă întoarcerea în timp.
Frica. Frica asociată cu bătrânețe, cu boală, este începutul morții. Asta deşi unii oameni încep să moară dinainte să fi apucat să înțeleagă cum stă treaba cu viața. Mor în fiecare zi câte puțin, lent. Li se stinge dorul, dragul, culoarea, candoarea, li se întunecă privirea, nu mai simt decât amarul. Unii ar numi-o depresie. Alții, maturitate. Alții, moarte. Oricum s-ar numi, oricând ar apărea şi oricâți ani ai, Moartea este un eveniment important. Bătrân sau tânăr, cu saci de amintiri strânse sau doar cu un mănunchi, sănătos sau măcinat de boală, tie, omule, ți-e scris să te naşti şi să mori. Ai grijă să nu mori prea din timp, ai grijă de viață. Da, moartea e un eveniment important. Pentru tine, cel ce mori puțin câte puțin în fiecare zi din alte cauze decât mulțimea anilor, poate părea eliberare. Şi nu încerc să te contrazic. O fi, nu zic nu, tu ştii mai bine. Poate fi eliberare şi pentru bătrânul suferind, secat de vlagă. Şi totuşi…
Frica de moarte. Cui îi e frică de moarte? De ce ne e frică de moarte? Când murim cu adevărat? Ştiți când? Atunci când suntem uitați. Doar atunci. Doar atunci când ceilalți ne-au dat uitării.
Aveți grijă de voi. Nu muriți prea repede. Amânați cât mai mult „cel mai important moment al vieții”.