Dimineață. Am programat un interviu pentru un job nou. Nimic extraordinar, dar cum mi-am dat demisia de la ultimul într-o clipă în care nervii mei n-au mai suportat dead-line-urile şi tensiunea din jur iar bugetul existent nu-mi prea permite statul acasă întru căutarea locului de muncă mult visat, am aplicat la prima ofertă găsită în largul internet. Surprinzător, la zece minute după trimiterea CV-ului, m-au sunat să-mi spunã că mă aşteaptă la interviu a doua zi după-amiază. Iată-mă, deci: sculat la ora opt, cu gândul la cafeaua mea cu lapte şi la interviul care urma. Timp berechet, îmi zic. După cafea duş, ras, frezat, îmbrăcat la patru ace şi… pe cai!
Intru în bucătărie, pun apa pe foc, îmi aprind o țigară (nah, tabieturi!), duc mâna la dulap… şi-ncep: f(bip), băg(bip) şi alte derivate. Uitasem să cumpăr cafea! Voi nu ştiți dar eu fără cafeaua de dimineață nu-s om. Adică sunt, dar nu unul normal, ci unul nervos, care ştie o grămadă de înjurături şi le rosteşte nu tot năduful.
Mă-ntorc în dormitor, intru cu cea mai mare viteză într-o pereche de pantaloni de trening, îmi pun tenişii în picioare înainte de a-mi da seama c-am sărit de partea cu ciorapii, iau primul tricou de pe spătarul scaunului (alt obicei prost, şifonierul e doar de scos din el, nu şi de pus haine), constat că-i cam boțit dar sigur nu se uită nimeni la mine cu noaptea-n cap, iau chei, telefon şi ceva mãrunt şi… la cumpărat cafea.
O ştiți pe-aia cu „ziua bună se cunoaşte de dimineață”? Evident, chioşcul din colț, închis. „Concediu de maternitate” cică. O fi născut firma? Că vânzătoarea sigur nu era gravidă săptãmâna trecută, ştiu sigur că, de obicei, înainte de a naşte, femeile au burta mare. Mă rog, s-o fi schimbat regula azi-noapte. Sau şi-a dat seama mai greu c-a devenit mamă acum ceva ani şi şi-a luat concediu ca să-i facă nuntă copilului? Pornesc spre supermarket, e la mama naibii mai spre centru dar n-am încotro, am nevoie de afurisita de cafea ca să pot merge la interviu cu mintea limpede. Mă urc în autobuzul care tocmai oprise. Ajung mai repede, îmi zic, am de mers două stații. Mă aşez pe scaun, scot telefonul să mai văd ce-mi fac prietenii, care pe unde-a mai fost (facebook, evident). Unu’ e supărat pe guvern, altul a pus poze cu puradeii, altul a fost la o paranghelie şi nu-şi mai aminteşte cum a ajuns acasă etc. Îmi atrage atenția o reclamă. Mişto tipul. Nu c-aş avea înclinații… altfel (sau ceva împotriva celor ce au), prefer fustele (mă rog, nu să le-mbrac ci… contrariul), dar tipul ăsta avea pe el un sacou bărbătesc fix pe gustul meu. Reclama e la Answear, îi ştiu, le sunt client fidel, dar acest sacou de bărbat pe care-l poartă tipul ăla nu l-am văzut, probabil e un produs nou.
Ultima dată am căutat pe site-ul lor ghete de bărbați şi mi-am luat o pereche numai bune pentru iarna ce se apropie. Intru să văd ce preț are sacoul, chiar îmi place modelul, ce bine-ar fi fost sã-l am pe mine la interviul de azi! Sigur aş fi făcut o impresie bună. Tipa care m-a sunat să mă programeze pentru interviu părea, după voce, tinerică. Ar fi mişto să fiu acceptat pentru job şi să m-aleg şi cu o întâlnire. Da, îmi trebuie neapărat sacoul ăsta. Fireşte, mai dau o tură pe site să văd ce noutăți au apărut. La un moment dat, ridic ochii din telefon şi mă uit pe geamul autobuzului. F(bip), băg(bip), am trecut de mult de stația în care trebuia să cobor pentru supermarket! Mă îndrept spre coborâre la mijlocul celei de-a doua runde de bip-uri. Îmi sună telefonul. Shit! Fuck! Îmi dreg vocea şi răspund. Posesoarea dulcei voci îmi comunică faptul că ora interviului se apropie şi că şi-ar dori să apar la timp. Ce interviu? Mi-a trimis mail ieri, la două ore după discuția telefonică, cum că ora interviului nu mai e aia de după-amiază ci, alta, dimimeață, nu l-am citit? A, desigur, l-am citit (pe dracu’, nu mi-am mai verificat mailul de trei zile, de când am devenit liber de contract, dar nu pot spune asta unui angajator care mă vrea pe un post unde comunicarea, pe toate mijloacele, este cuvântul cheie). Desigur, voi ajunge la timp, spun. Închid şi mă uit la ceas. F(bip), băg(bip) şi derivatele! Mai am um sfert de oră până la interviu! N-am timp să mă întorc acasă, să-mi schimb hainele şi să ajung la timp. Ce rahat fac? I-am zis deja că voi ajunge la timp, iar eu sunt parolist. Fie ce-o fi, mă duc aşa, poate tipa-i adepta stilului vestimentar… boțito-vechi.
Cobor din autobuz şi mă urc în primul taxi. Zic că mă grăbesc rău şi adresa unde vreau s-ajung. Şoferul mă priveşte suspicios şi-mi zice că face cam 10 lei cursa. Nu-i bai, am banii de cafea la mine, îi zic iritat. Holbează ochii, scapă o grimasă şi porneşte resemnat. E zonă de birouri, îl aud. Da, ştiu, mă duc la un interviu. Îl văd în oglinda retrovizoare, are în ochi o combinație de milă-silă, mai are un pic şi-mi dă doi lei. Încerc să-l ignor şi să mă rog în gând ca tipa să aibă gusturi vestimentare… exotice. Încerc zadarnic să-mi amintesc dacã mi-am dat cu apă pe ochi, de spălat pe dinți nici vorbă!
Am ieşit de la interviu. Dacă vă zic c-a fost dezastruos de jenant, mã credeți? Tipa arăta cam aşa:
M-am uitat cu atâta insistență la rochia elegantã pe care o purta, la ochii ei albaştri, măsurând-o din creştetul capului până la cizme, încât probabil m-a crezut şi nebun, nu numai aiurea îmbrăcat pentru un interviu. Femeia îşi fãcuse deja o impresie de cum m-a vãzut intrând pe uşă. Într-un mod voalat, mi-a spus că firma lor pune accent pe… prezentabilitatea angajaților, că imaginea lor este şi imaginea firmei. Ce-aş fi putut sã-i spun? Că mai am şi alți pantaloni pe-acasă, o droaie de sacouri şi că plănuiesc să-mi mai iau încă unul de pe Answear.ro? N-am spus nimic.
Am pornit agale spre casă jurându-mi că, chiar şi după ce termină născătoarea de la chioşc concediul de maternitate (evident, ea e de vină pentru ratarea jobului), o să ies din casă doar la patru ace.
Au trecut 3 ani de-atunci. Mi-am ținut promisiunea, n-am mai ieşit îmbrăcat neglijent din casă. Astăzi sunt directorul unei companii de succes iar domnişoara cu interviul (vă amintiți, cea în rochie elegantă?) mi-e, de trei luni, soție. Ne-am reîntâlnit, întâmplător, la un interviu. Rolurile se inversaseră: eu-intervievatorul, ea-intervievata. M-a recunoscut, ne-am amuzat de comicul situației de atunci, am invitat-o la o cafea şi câteva zile mai târziu am cerut-o de soție. Răspunsul ei a fost, fireşte, DA! Cine ar rezista unui bărbat îmbrăcat aşa cum spune legea eleganței vestimentare? Tu ştii, Answear ştie şi el.
Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul 20 din competiția Superblog.