Ai fost, şi-ai fost fără de rost,
Te-am strâns în pleoape, lacrimă ai fost
Şi te-am lăsat să cazi.
Ai fost dar nu mai eşti. Ciudat,
Doar ai venit şi te-am lăsat,
Să-mi tulburi calmul apăsat
De-al nopții post.
Ai fost? Poate n-ai fost!
Poate-am visat. Ca visul fără rost
Te-ai risipit, la răsărit.
N-ai fost, nu eşti, nu-ți recunosc
Nici pasul şi nici gândul.
Văd timpul, trece, te cunosc
Eşti rece. Nu eşti ce ai fost.
N-ai fost sau poate nu eram.
Nu te-am chemat, poate strigam
Glas să-mi aud. Nu recunosc
Nici ce ai fost, nici ce am fost,
Nici dac-ai fost, şi nu văd rost
Să te mai chem. Ai fost?
Erai? Eram? Eşti, şi eu sunt
Un gând. Te-ai dus cum ai venit
Rămas-am cum am fost.
Tare-mi mai place mie partea asta sensibilă a comentatorului! 😉
Tare urăsc eu partea asta a comentatorului… 🙂 Mulțumesc, Potecuță!
Mi-ai amintit, cumva, de Coşbuc. Poate prin cadenţa versurilor… Frumos! 🙂
Mulțumesc, Dana. Îl iubesc pe Coșbuc, poate și de aici candența. N-am făcut-o conștient dar…