Cu toții ne dorim mai mult. Mai mult de la viață, mai mult de la semeni, mai mult de la… de oriunde! Nu-i rău să ne dorim, din contra, asta înseamnă că vrem să evoluăm, nu? Iar dacă dorim mai mult înseamnă că suntem nemulțumiți de starea noastră actuală, de ce avem, de ce simțim, de cum ne văd alții.
Totuși, nemulțumirea are multe fețe. Mă rog, cel puțin două. Aia motivantă, care îți pune creierașul în funcțiune și mușchii la muncă, și nemulțumirea ca profesie.
Cum ca pofesie? Păi uite-așa! Nu-ți convine nimic niciodată, întotdeauna vrei mai mult, mai tare și mai des (nu vă gândiți la prostii!) dar nu faci absolut nimic pentru a-ți îmbunătăți situația. Doar te jelești. Bocești ca o babă (deși-i tare proastă comparația) că n-ai, că nu poți, că nu te ajută nimeni… dar ferească Dumnezeu să faci vreun pas spre vreo ieșire! Nu e zi să nu te lovești de unul de-ăsta: n-are bani suficienți dar stă zi lumină în bodegă; n-are serviciu, dar nici nu-și caută, are X5 dar se vaită că n-are bani de o mașină mai acătării; are casă dar nu-i convine cartierul; are soție/soț, se ceartă ca chiorii dar nu divorțează; are copii, dar nu-s buni de nimic.
Dacă cumva reușește să nu se plângă din motivele astea… se plânge că e nefericit. Cum nefericit? Uite-așa! Are de toate (sau mai nimic) dar nu asta e problema, problema e că n-are și el un suflet care să-i aprecieze bocetele. Să-l înțeleagă, cum-ar-veni. Să-i pună mâna pe umăr sau pe undeva și să-i asculte talmeș-balmeșul din cap. Dacă-l întrebi pe unul de-ăsta ce are el de oferit, dacă este, la rândul lui, în stare să asculte oful altcuiva… își aduce aminte instantaneu că are ceva de făcut. Sau îți va spune că are el destule pe cap, nu-i mai trebuie și ofurile altcuiva.
Cam ăsta-i portretul omului de meserie nemulțumit. E omul care ar veștezi cel mai roz feng-shui, cel mai alb zen și cea mai însorită zi. Nemulțumitul este un mâncător de stare de bine. Dacă te vede mulțumit, zâmbind, se va simți dator să-ți f.. (mă scuzati) ziua, să te facă să-ți bagi mulțumirea în partea dorsală, pentru că, ascultându-l, nemulțumirea lui va acoperi orice urmă de stare de bine care te-a încercat vreodată.
Nemulțumitul se scaldă în minusurile lui și își hrănește nemulțumirea privind în grădina vecinului. Nemulțumitul nu va aprecia niciodată puținul pe care-l are, deși uneori este îndestulător, pentru că vrea mai mult, deși acel mai mult nu-l va face mai mulțumit. Nemulțumitul va găsi întotdeauna motive pentru a-și justifica nemulțumirea, dând vina pe alții pentru starea lui. Nemulțumitul nu va fi niciodată mulțumit pentru că rolul de Gică Contra, de victimă a sistemului, societății, de victimă a banului (sau a lipsei lui), i se potrivește mănușă.
Când întâlnești unul de-ăsta, de profesie nemulțumit, fugi! Fugi și nu te uita înapoi! Pentru că, deobicei, nemulțumirea asta devine patologică și înrăiește. Cariază. Macină. Omoară toate simțurile.
Învață să te mulțumești cu puținul pe care-l ai. Sau, dacă nu te poți mulțumi, măcar nu te răhăți în puținul pe care-l ai doar pentru că nu poți avea mai mult sau nu faci nimic special pentru a avea mai mult!
Tu ești mulțumit de/cu ce ai?
Eu am învățat să fiu mulțumită cu ce am pentru că îmi cunosc, în primul rând, limitele. Am mai învățat să nu dau vina pe nimeni pentru nefericirile pasagere și că, …dacă tot se poate și mai rău, de ce să nu se poată și mai bine. Am fost de profesie nemulțumită, măcar o vreme din viața mea, pentru că nu am cum să nu recunosc asta. Nu știu ce m-a scos de acolo, dar știu că eu mereu mi-am conștientizat neajunsurile. Cunosc însă oameni care nu doar că devin agresivi cu vorba, fapta și uitătura, dar nici nu vor realiza vreodată ce cusur au. Dar de aceia fug eu și nici nu mai îmi pasă de cum sunt. Sporul lor. Se va satura Universul într-o zi și le poate arata el o asa nemultumire care poate-i va trezi. Poate…
Toți avem perioadele noastre de nemulțumire, toți vrem mai mult. Dar ai dreptate, unii au o nemulțumire agresivă și fie că nu o conștientizează, fie li se pare normală. De trezit nu prea se pot trezi, asta-i ca o boală, dacă nu doare, nu tratezi
Pe acești nemulțumiți eu îi numesc vampiri energetici. Care se hrănesc cu energia ta și care nu sunt mulțumiți pana te seaca de ea. Pana taci și asculți. Fără argumente împotriva, fără comentarii inutile.
Partea naspa e ca după ce ai avut d-aface cu un vampir d-ăsta, te acrești. Nu mai ai atâta răbdare sa asculți. Sa dai sfaturi. Dar totul are rezolvare. TIMPUL.
În timp înveți sa vezi omul,sa-ți dai seama după o prima discuție ce hram poarta, apoi decizi dacă mai vrei sa treci prin așa situație.
Ariana, toți ne plângem la un moment dat de ceea ce nu avem, dar depinde cât și cum relaționam cu interlocutorul. Dacă permitem sa ne dea sfaturi sau dacă ascultam ceea ce are de zis, cum ne-a ascultat la randu-i. Nu te văd ca o nemulțumită descrisă aici. Ci ca un om care ar fi vrut mai mult de la viață. Toți vrem.
Exact asta e expresia care li se potrivește: vampiri energetiici! Cât despre Adriana, dacă ai văzut ultimul ei articol îți vei da seama că a ajuns în punctul în care nemulțumirile sunt amintire. Un om care are atâtea animăluțe și le poartă de grijă cu atât de mult drag nu poate fi decât un om care a atins un grad de mulțumire sufletească ce nu lasă loc pentru stări negative.
Nemulțumirea patologică e a celor ce nu știu să aprecieze viața- orice formă ar îmbrăca ea, și oamenii care-i înconjoară.
„Nemulțumitului i se ia darul”. Mie mi s-a întâmplat, dar tot cu nemulțumirea-n glandă sunt. Practic, mă definește o prostie fără margini. :D. Uite, spre exemplu, sunt nemulțumit de starea vremii; visam la o iarnă albă(cu nămeți cât casa), care se lasă așteptată de vreo câțiva ani. Dar, până acum câțiva ani, detestam nămeții, iarna, și tot ce ținea de ea… Na, ca să vezi paradox în om!
No bine, să-ți dea Domnul nămeți cât să te mulțumească și doar la tine în ogradă :))) Paradoxuri ținem toți în noi, altfel n-am prea fi oameni dar… dacă te-ai plânge vară-iarnă că nu-i zăpadă, atunci ai fi de profesie nemulțumit, nu jurnalist 🙂
Aici trebuia să fi scris „Ei, nici chiar așa…”. Mă rog, o să fac o cură de comentarii după toată povestea asta.
:))) N-are nimic, știu că lăsarea unui comentariu pe blogul meu e o adevărată aventrură
Oricare ar fi nemultumirile ori alegerile noastre, sfarsitul va fi mereu acelasi…
Sfârșitul e același, adevărat, doar că ne putem duce spre el frumos, fără să miorlăim la fiecare pas făcut 🙂
Ei, nici chiar așa…
Unde dau reply și unde crapă! Sper să nu greșesc destinația și de tura asta…
Încerc să evit persoanele astea născute nemulţumite. Că mă întorc pe dos, îmi transmit starea lor şi nu mi-e bine aşa. Păstrez distanţa şi mă protejez de săgeţi.
Bine faci, Potecuță. Păstrează distanța regulamentară și semnalizează când îi depășești 🙂
Uneori (subliniez că e doar uneori), nemulțumirea e un mare moft! Când ai ceva, îți trebuie altceva. Când ajungi la altceva, constați că nici măcar nu-ți trebuia. Și tot așa.
Alții transformă nemulțimirea asta într-o modalitate de a evolua. Nu e suficient ce am, vreau mai mult de la mine.
Da, unii sunt de profesie nemulțumiți. Nu știu dacă e bine…întotdeauna.
Eu… sunt nemulțumită când mă nemulțumește ceva! :-))))
Tu, nemulțumită? Nu pari. Da, nemulțumirea poate fi un moft. dar poate fi și o boală 🙂
Multe sunt și nu par! Cum ar fi…deșteaptă! :-)))))
Boală grea nemulțumirea asta! Zău!