Între întuneric și lumină nu stă decât un întrerupător. Un singur clic, o atingere cu un singur deget, o bataie din palme sau… pur și simplu un zgomot oarecare. Nu, nu e un advertorial pentru cine-știe-ce bec. Și nu vorbesc de lumina naturală, ci de cea artificială, pe care ne-o aprindem fiecare în jurul nostru chiar și atunci când știm că nu avem nevoie de ea.
Oamenii au nevoie de lumină. Fie că e reprezentată de speranță, de vise, de prietenie, de dragoste, cu toții avem nevoie de ea. Uneori nu recunoaștem, dar nu putem trăi la nesfârșit în întuneric. Ne trebuie aer, apă, semeni cu care să interacționăm, locuri pe care să le vedem, ne trebuie țeluri, drumuri. Cam asta e lumina.
De ce alegem însă înunericul? Cum o facem? Ne îndepărtăm de cei din jur, îi alungăm, închidem ușile și ne baricadăm în propria noastră minte. Ce-mi trebuie? Am tot ce vreau, n-am nevoie de nimeni! Ai viața ta, ai gândurile, ai preocupările tale meschine, ai… nimicul tău prețios pe care nu vrei să-l împarți cu nimeni. De ce l-ai împărți? Ca să fii judecat? Tranșat? Analizat? Schimbat?
Și totuși… la un moment dat, trezindu-te în întuneric, sătul de singurătatea ta lividă, cauți cu înfrigurare acel întrerupător. Atingi, bați din palme, urli, țipi… nu se întâmpla nimic. De ce oare? A funcționat la stingere, de ce nu mai merge? Ar trebui să meargă! Și iarăși atingi, țipi… . Rezultatul e același nimic. Nu răspunde nimeni de dincolo de el. Nu stârnești nicio aprindere a luminii, dimpotrivă. Te adâncești în întuneric. Te zbați între pereții pe care i-ai construit singur. Te bălăcești în întunericul pe care ți l-ai indus.
„Prieten adevărat e cel care, chiar dacă te cunoaşte bine, continuă să te placă.” Așa spunea Elbert Hubbard Păi cred că a greșit. Tu i-ai alungat, ai ridicat ziduri, ai stins lumina, iar cei care-ți erau prieteni… nu mai sunt. Poate că nici n-au fost, dar n-o să afli asta niciodată. Pentru că încă n-ai reușit să ieși din întunericul tău. Vei ieși, nimeni nu poate rămâne veșnic acolo, poate doar dacă e mort deja. Dar vei ieși la o altă lumină. Altfel de lumină. Și nu te vei putea abține să nu compari lumina de dinainte cu lumina de după.
Care lumină este mai bună? Cea pe care ai stins-o sau cea pe care o aprinzi? Logic ar fi să fie a doua. Pentru că dacă prima era bună, n-o stingeai. Și totuși… nu cumva a doua ai aprins-o doar ca să nu mai stai în întuneric? Nu cumva nevoia de lumină te-a făcut să accepți primul licăr? Nu prea mai știi, ești confuz. Vrei să te lămurești, vrei să fii sigur că nu ai ieșit din întuneric aiurea. Ș-atunci, ce faci? O stingi, binențeles. Doar așa te vei lămuri. Și ești iarăși tu și nimicul tău. În întuneric. Și iarăși îți doresti lumina. Știi de ce ți-o dorești? Pentru că…
Întunericul e doar o mare dorinţă de lumină. –Alda Merini
Când vei înțelege asta, vei înceta să pendulezi între întuneric si lumină. Vei demola pereții, vei anihila întrerupătoarele.